Cîți și-or mai fi aducînd aminte de Linia fierbinte, emisiunea nocturnă de la Tele 7 abc? Începea la 12 noaptea, ținea o oră și aici telefonau, în direct, femei și bărbați de toate vîrstele, mai ales femei, pentru a primi sfaturile psihologului de serviciu. Timp de un an și jumătate, Aurora Liiceanu a vorbit cu cei care sunau despre cazurile lor. Apărea la televizor de două sau de trei ori pe săptămînă. În afară de telefoane primea o mulțime de scrisori cărora le răspundea la începutul emisiunii. La început, unii dintre colegii ei de breaslă o dăscăleau, în particular, că nu e treaba psihologului să se amestece cu vulgul în emisiuni de televiziune, reproș la care Aurora Liiceanu răspundea că treaba psihologului e să stea de vorbă cu oamenii care au probleme.
N-o stingherea și nici n-o speria vulgul; într-o vreme fusese, de nevoie, muncitoare în fabrică. Știa ce hram poartă proletariatul și, după ce s-a întors la îndeletnicirea ei, a continuat să cerceteze România profundă, ca să vadă cum sînt psihologiile românilor. Pentru asta s-a dus cu reportofonul la țară, în sate izolate sau la celebra Nucșoara, unde a vorbit cu urmașii țăranilor băgați în pușcărie de comuniști, în anii ’50, dar și cu cei care i-au turnat. Dar cele mai multe dintre cazurile despre care a scris le-a adunat de la Linia fierbinte, despre care a scris în prologul acestei cărți.
Știu ce se întîmpla la Linia fierbinte fiindcă am fost printre moderatorii emisiunii și, cînd ajungeam acasă, notam într-un caiet poveștile pe care le auzisem. Unele păreau de necrezut la început, dar pe măsură ce apăreau amănuntele erai silit să le crezi. Aurora Liiceanu știa să-i descoasă pe cei care sunau, ca și cum ar fi anticipat ceea ce urma să audă, dar făcea asta fără să le sugereze răspunsul celor cu care vorbea, încît să se prindă dacă interlocutoarea sau interlocutorul exagera sau mințea. Iar asta cu un tact extraordinar, pentru a nu tăia dorința de a-și povesti cazul persoanei de la celălalt capăt al firului.
Incesturi, violuri, triunghiuri amoroase scandaloase, unele de o amoralitate fără egal, vieți făcute țăndări, încercări de sinucidere, gelozii patologice, toate astea găseau un răspuns de la Aurora Liiceanu. Nu răspunsul unei moraliste, care le dădea note interlocutorilor, ci al unei femei care încerca să înțeleagă cum gîndea și ce simțea vocea cu care avea de-a face sau persoana care-i scria. Nu găsea ea soluții, în locul celor cu care discuta, ci îi ajuta, cu întrebări și contraexemple, să găsească drumul ieșirii din impas. Lucrurile astea lipsesc din carte, spre regretul meu. Aici sînt prezentate cazurile, urmate fiind de încadrarea lor psihologică, într-un limbaj pe înțelesul tuturor. Doar în prolog Aurora Liiceanu pomenește cîteva persoane care i-au mulțumit pentru convorbirile cu ea, dar cu discreția remarcabilă a unei profesioniste care nu simte nevoia să-și etaleze succesele.
Linia fierbinte a cazurilor cu bucureșteni de la televizor e completată de echivalentul ei de la țară, în care Aurora Liiceanu descoperă ea însăși cazuri, la fața locului, în încercarea sa de a se lămuri asupra psihologiilor românilor. Toate cazurile adunate de ea în această carte, majoritatea povestite de protagoniștii lor, deschid o ușă spre misterele României anilor ‘90, o Românie nefardată și buimacă, în care e posibil orice și, cel mai adesea, nu de bine, ci de rău, ca în variantele unui coșmar trăit în timpul zilei. Un coșmar de care Aurora Liiceanu i-a vindecat pe mulți, înțelegînd însă că sînt nenumărați alții care-l trăiesc în tăcere.
Aurora Liiceanu, Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor, Ed. Polirom, 2015.