Critic și istoric literar. E rapidist, nu microbist și scrie despre păcănele, dar nu le frecventează. În două cuvinte: Cosmin Ciotloș, cu care am stat de vorbă despre omeneștile slăbiciuni ale Poetului nepereche, despre ghinionistul Caragiale și despre cum e să fii nelipsit din galeria Rapidului, chiar și atunci cînd juca în divizia a patra, cu F.C. Singureni.
Cristian Teodorescu: Să-l fi interesat pe Eminescu păcănelele – mă rog, echivalentul acestora de pe vremea sa?
Cosmin Ciotloș: Știam eu că, pescar cu experiență fiind, veți apuca între degete momeala din titlul studiului meu recentși mi-o veți flutura prin fața ochilor. Dacă-i pe-așa, să mergem de-a lungul firului pînă la mulinetă. Am scris, da, despre Eminescu și jocurile de cărți, dar numai pentru că spre asta mă ducea un poem destul de puțin cunoscut (dintre atîtea destul de puțin cunoscute ale sale). E vorba de „La Quadrat“, o ghidușie centrată pe o sintagmă enigmatică, în care s-au împotmolit și Cioculescu, și alții, fără să-și dea seama, vreunul, că avem de-a face de fapt cu un fel de tarot nemțesc, practicat și în Viena studiilor lui Eminescu. Ca s-ajung aici, am trecut însă prin numeroase documente, care mai de care mai interesante, de la amintiri ale cunoscuților pînă la secvențe literare sau însemnări de uz privat. Ce-am aflat e că la Cernăuți, pe cînd era, cum știm, unul dintre „învățăceii gimnaziști“, adolescentul nostru juca „ferber cu şantel și fără“, adică un fel de poker, pe bani, că mai apoi se dedulcea la whist (ne-o zice Mite Kremnitz), că prin metaforismul erotic de tip Wonderland al cîte unei proze trecea uneori și imageria reginelor și valeților, așa cum avea să treacă și la Lewis Carroll. Gambler, în orice caz, n-a fost. Doar că, om de societate fiind, nu s-a dat în lături de la petrecerile de societate ale vremii lui. Atîta tot.
C.T.: Nu-i strică imaginea Poetului, printre spiritele pioase, lucrurile astea?
C.C.: Cred c-ar fi momentul să nu ne mai mirăm ritualic și naiv de lucrurile astea. Juca și cărți Eminescu, și biliard, măcar sporadic, rîdea cu zgomot la teatru, fuma ca șerpii, făcea și flotări, bea și bere, se amuza și cu cîte-un șpriț. De toate. Omenește. Boala, e-adevărat, l-a împins spre excese, dar erau, și-acestea, excesele unei beautiful mind. Calcula, de pildă, suma combinațiilor posibile ale cărților dintr-un pachet, împărțind și înmulțind în neștire, după formule altminteri corecte. Ce-l preocupa era să echivaleze posibilitățile infinite ale transmigrației sufletelor. Departe de el gîndul cîștigului. Cînd, pe 25 iunie 1883, în pragul groaznicului episod de la Băile Mitrașevski, va paria pe două sticle de vin de Johannisberg, nu miza, absolut colocvială, trebuie să ne atragă atenția, ci obiectul delirant al disputei: Eminescu credea sincer că regele Carol va deveni principe al Bulgariei și că va construi, cu ajutorul amicului Simțion, un pod peste Dunăre. Dar, fiindcă ați rostit magicul cuvînt „păcănele“, chițibușarul din mine și-aduce repede aminte două exemple, poate chiar primele, de poeți pe care distracția asta nu i-a lăsat indiferenți. Unul e Geo Dumitrescu, retras la Sinaia, la Cumpătu, și jucînd cît era ziua de lungă poker mecanic în restaurantul „Vînătorul“. Se întîmpla în anii ’80. Tot de-atunci datează și o scenă despre cineva foarte drag și dumneavoastră, și mie, care trăgea de zor de manetele unui Flipper, undeva pe fostul bulevard 6 Martie, după o ședință suspendată a Cenaclului de Luni. Mai are rost, oare, să vă spun de cine e vorba?
C.T.: Mie, nu, dar să păstrăm misterul. Două în una. Joci la Loto? Ca microbist ce ești, te încearcă inspirația pariurilor sportive?
C.C.: Nu și nu. Și, încă o dată nu, apropo de supoziția dumneavoastră c-aș fi microbist. Sînt doar rapidist, ceea ce, dați-mi voie să spun, echivalează cu un titlu de noblețe. Nu fac eforturi să rețin nume de fotbaliști de la alte cluburi, nu-mi iau bibliografiile de pe „Transfermarkt“, mă lasă rece Liga Campionilor, evit Mondialele și Europenele. Cînd, în schimb, ai mei jucau în divizia a patra, cu, țineți-vă bine, FC Singureni și altele asemenea, eram nelipsit din tribune, cum nelipsit sînt și azi, cînd echipa defilează cu-adevărat și bate Steaua (pardon, FCSB) pe unde-o prinde. Să cînt cu peluza pentru băieții din teren, asta-i toată bucuria. Una, da, de un idealism feroce. Cum să mi-o stric, meschin, scoțînd un ce profit din ea? Să pun o sută de lei ca să retrag apoi două sau cinci sau oricîte-o da Domnul? Nu, mulțumesc. Păi, ce-s eu, tejghetar? Eu vreau să-l văd pe „copilul meu“, Alex Ioniță, cum dă o pasă cu călcîiul de-ncremenește stadionul, vreau să-l aplaud pe Cristi Săpunaru, mereu cu ochii-n lacrimi cînd salută galeria la final. Și asta n-are acoperire în bani. Chiar n-are.
C.T.: Dacă scrii de rău la ziar despre industria pariurilor sportive riști să zbori din redacție și ziarul să nu mai apară în print, cum a pățit Gazeta Sporturilor cu elvețienii de la Ringier. Sponsorul nu trebuie atins nici cu o floare?
C.C.: Îmi pare rău, ca tuturor, cred, de ce s-a întîmplat cu Gazeta Sporturilor. N-aș vrea totuși să fiu ipocrit: deși o citeam aproape zilnic, nu cred să mi-o fi cumpărat vreodată în astăzi regretatul format tipărit. Îmi asum așadar a o sută mia (sper să nu greșesc: cam atît mi-aduc aminte că era tirajul la un moment dat) parte din vină. Ca unul care, la România literară, a traversat doi ani cumplit de grei, ca unul care, la Dilema veche, n-a dezertat cînd revista a fost în pericol să apară doar online, aș fi tentat să le țin celor de la Gazetă un scurt curs de resemnare înțeleaptă. Gratis, desigur… Pe de altă parte, dincolo de cîteva poziții salubre, care, iată, au sfîrșit prin a-i costa, site-ul lor deborda de ani buni de reclame la case de pariuri mai mici sau mai mari. Trebuia pur și simplu să mă strecor printre ele ca să găsesc un rezumat cumsecade al cîte unui meci. Ceea ce, mărturisesc, a umbrit mult amintirea cu totul inocentă a faptului că acolo, în arhivele interbelice ale ziarului, l-am regăsit pe bunicul meu, Ștefan Ivinici, fotbalist, cîndva, la Jiul Petroșani și, mai apoi, la Hunedoara, la Corvinul.
C.T.: Loteria destinului – o șesime parte din imensa moștenire a Momuloaiei! – l-a făcut rentier pe Caragiale, de s-a mutat la Berlin. Se credea fostul berar un om norocos?
C.C.: Categoric nu. Dimpotrivă, Caragiale își clama, între prieteni, profilul de ghinionist prin excelență. Și poate că nu exagera, dacă e să dăm crezare relatării despre coșul cu portocale din care, spre stupoarea tuturor, Caragiale a extras-o cu ochii-nchiși tocmai pe aceea uscată pe dinăuntru. Dacă mă-ntrebați pe mine, n-a fost lucru curat acolo, căci grecul din el trebuie că a simțit din instinct cum să pipăie coaja. De incendii se temea însă cu-adevărat. La Milano, la o montare a lui Rheingold de Wagner, și-a scos familia din sală, îngrozit de momentul cînd piticii lucrează cu focul pe scenă. „Asta nu-mi place“, ar fi zis. Și chiar nu-i plăcea. Gîndul că s-ar putea aprinde decorurile și scîndurile podelelor îl urmărea și-n cele mai liniștite momente și-l făcea să stea la teatru, proletar, cît mai aproape de ieșire, chiar și cînd postura de director al Naționalului i-ar fi impus o lojă centrală. M-am întrebat adeseori dacă nu cumva din aceste superstiții ale sale s-a născut un personaj ca Lefter Popescu, funcționarul care, chiar și-atunci cînd cîștigă la loterie (fiindcă, da, cîștigă, asta-i marea veste) se lasă parcă dinadins păcălit de un bancher abil. Ca să nu sară peste umbra lui, ca să nu comită ceea ce vechii greci numeau hybris. Poate că da. Și, oricum, ce mare șansă i-a adus scriitorului exilul berlinez? O singurătate lingvistică atroce, de care fugea prin scrisori din ce în ce mai cărnoase către prietenii rămași în țară, ceva muzică bună și, în cele din urmă, un infarct.
C.T.: La noi s-au rărit casele de amanet, dar s-au înmulțit localurile de pariuri. Nu mai are lumea ce vinde și s-a pus pe sondarea norocului?
C.C.: Oamenii o duc greu, domnule Teodorescu. Își caută cumva speranța și, chiar cînd o fac irațional și compulsiv și vicios, nu mi se par de condamnat. Dacă n-au avut norocul de a se naște capitaliști și de-a le ieși în cale, la drum de seară, o afacere bănoasă cu statul, și-l încearcă și ei cum pot. Mai ghicind un scor, mai trăgînd mîța de coadă.
C.T.: Ce-o fi în mintea celor care joacă ruleta rusească?
C.C.: Vă spuneam mai sus că nu vreau să fiu ipocrit. De data asta, mă feresc să fiu cinic imaginîndu-mi eu, la rece, cum arată, în altul, chipul dramei. Le-o avea fiecare pe-ale lui („ăi fi și tu trist de ceva“, i-a zis, demult, Jebeleanu lui Nichita Stănescu) și nu-mi permit să intru încălțat acolo.
