O altă faţă. O altă gîndire. Conf. univ. dr., Academia de Studii Economice. Coordonator al Centrului pentru Economie şi Libertate.
Reporter: Euro şi UE, „damblaua“ marilor puteri. E imperialism modern?
Cosmin Marinescu: Mari sau mici, puterile acestea sînt ale statului, de unde şi alunecările imperialiste. Oricum, mai mult sau mai puţin imperialist, modern sau postmodern, secolul al XX-lea a fost secolul statului.
Rep.: Euro se duce. UE moare. Sîntem liberi să le lăsăm să se prăbuşească?
C.M.: Nu am fost liberi nici atunci cînd proiectul european a fost pus, constructivist, pe masa deciziei politice. UE este prea îmbibată de activism politico-economic pentru a ne socoti într-atît de liberi. Însă nu prăbuşirea instituţiilor europene constituie aici intriga, ci imperativul de a le raporta la cu totul alte principii decît derapajele din istoria recentă.
Rep.: Cîtă libertate este în măsurile moi spre dure de la summit-ul Marsilia?
C.M.: Dacă va referiţi la libertatea guvernanţilor naţionali, aceea de a rula deficite şi măsuri populiste, se pare că mai puţină. Însă mă tem că nu suficient de puţină pentru a spera în renaşterea libertăţii economice, una care să tureze durabil motoarele private ale prosperităţii. Căci nu putem numi dure nişte măsuri care, în esenţă, obligă guvernele doar să nu mai cheltuiască sensibil mai mult decît „produc“ (a se citi încasează, prin coerciţie fiscală, de la cei care, în realitate şi economic vorbind, produc). Cu alte cuvinte, pentru eurocraţia de la Bruxelles, guvernul care încheie exerciţii fiscale echilibrate, contabiliceşte vorbind, va fi „elevul model“. Dar dacă bugetul acestuia, chiar echilibrat fiind, atinge 50% din PIB sau chiar mai mult? Mai poate fi vorba, oare, despre economie de piaţă, acolo unde şi atunci cînd mai mult de jumătate din avuţia anuală poartă amprenta alocării politice, prin bugetul statului?!
În opinia mea, limitarea constituţională a deficitului bugetar nu este suficientă. Mai mult decît de guverne „nedezechilibrate“ avem nevoie de guverne mai mici, ca pondere a bugetelor în PIB. Ceea ce ar necesita limitarea constituţională a mărimii bugetului, undeva către 25% din PIB sau chiar mai jos. Aceasta ar fi o adevărată reformă a statului contemporan, una menită să-l desfolieze de noianul de funcţii arogate treptat în contul şi pe socoteala cetăţenilor.
Rep.: Ce e omul intr-o economie a crizei?
C.M.: Un autodidact, aş vrea să cred, care are acum şansa de a înţelege, pe propria piele, limitele naturale ale statului şi capcanele generozităţii politice, una uşuratică, căci e pe bază de others’ people money.
Rep.: Care este întrebarea pe care nu şi-o pune nimeni în astfel de momente?
C.M.: M-aş referi la economişti, cu precădere la cei care, pînă şi în astfel de momente – cum spuneţi – privesc statul ca panaceu al tuturor problemelor. Prin ce ştiinţifică metodologie, sau mai degrabă sinistră ideo-logie, se aruncă în cîrca pieţei şi a capitalismului o vină pe care, de fapt, guvernele au comis-o cu bună ştiinţă electorală, rostogolind la fiecare patru ani notele de plată şi, deci, responsabilitatea economică?! E o veritabilă criză de sistem ce-ar trebui să ne creeze insomnii, ştiinţifice şi politice deopotrivă.