Acum cîțiva ani, la o conferință a organizației Slow Food (care militează pentru redescoperirea alimentației sănătoase, cu ingrediente cît mai naturale și rețete cît mai tradiționale), am acceptat partea de avocat al diavolului. Urma să apăr fast-food-ul, cu avantajele lui și importanța lui în viața noastră de zi cu zi. Mai exersasem rolul ăsta încă de cînd luasem poziție împotriva taxei pe fast-food, cu care ne amenința la răstimpuri ministrul Sănătății din acea vreme. Documentîndu-mă atunci, am descoperit că fast-food, la modul propriu, poate fi orice mîncare frugală, pentru oameni ocupați și grăbiți. Am aflat că strămoșii noștri romani aveau tarabe de fast-food, la care vindeau un soi de sandviciuri sățioase, pline de savori mediteraneene. Egiptenii cică au avut și ei fast-food-ul lor, fără de care nu ar fi putut hrăni puzderia de sclavi care să ridice piramidele.
Atunci mi-am dat seama că, după aceeași logică, și țăranul român a băgat fast-food la greu de-a lungul istoriei, sub forma bulzului (acest cheeseburger mămăligos…), a turtelor și a plăcintelor repezi și nepretențioase, numa’ bune de luat în traistă și înfulecat la repezeală, la capăt de brazdă. În fond, ceea ce numim azi mîncare tradițională acoperă, pe lîngă felurile boierești (între timp îmburghezite) sau festive (între timp secularizate și cotidianizate), un meniu de feluri țărănești simple, frugale și concentrate, care se cere încă repertoriat istoricește.
De fapt, ceea ce i se reproșează azi industriei fast-food vizează îndeobște compoziția nesănătoasă a felurilor: conținutul de grăsimi saturate, excesul de calorii, de prăjeală, de acid carbonic din băuturi etc. În fond, sînt nemulțumiri care vizează doar o parte limitată a consumului frugal din România; multe dintre aceste critici (față de așa-zisul junk food) ne-au venit pe cale globalizată, aproape laolaltă cu lanțurile de fast-food pe care le atacă, așa cum un roi de țînțari însoțește un elefant.
Însă, dacă dăm la o parte restaurantele de tip McDonald’s-Pizza Hut, cu toată influența pe care o au mai ales asupra celor mai tineri consumatori, descoperim că fast-food-ul din România constă mai ales în covrigării, patiserii de colțul străzii și șaormării. Și acum, ce mai! Cît timp au avizele sanitare la zi, aceste localuri nu prea au de ce să fie catalogate junk.
Pizzeriile au explodat la mijlocul anilor nouăzeci, odată cu importarea cuptoarelor performante made in Italy, care coceau pizza în cîteva minute. Vremea „pițăriilor comuniste”, la care așteptai în mod normal juma’ de oră, avea să apună treptat… Revoluționară a fost și intrarea pe piața românească a instalațiilor de chebab, cu acea țepușă în care carnea înfiptă și-ndesată se rumenește încet, dar care servește la prepararea rapidă a șaormelor: nu la minut (ca tradiționalele „minuturi” ale grataragiilor), ci la secundă! Malaxoare performante de aluat pentru patiserii și cofetării, espresoare de firmă, care intrau în cotarea barurilor și cafenelelor odată cu încheierea contractului cu un anume brand de cafea – toate acestea și multe asemenea au revoluționat în ultimii douăzeci și cinci de ani obiceiurile noastre de consum: ne-au obișnuit să așteptăm mai puțin comanda, să rezolvăm mai repede problema dejunului sau a gustării. Iar pe cei care au investit în ele i-au îmbogățit.
Acum vreo doi ani am văzut la tarabele de ziare o broșură dedicată micilor întreprinzători, care prezenta o soluție de învins criza: covrigăriile. Într-adevăr, covrigii brașoveni (cei încolăciți în trei bucle), foarte populari în București, constituie poate fast-food-ul cel mai economic și mai răspîndit. Covrigii rămăseseră o ultimă redută a preparării manufacturiere nestandardizate, cu un grad mare de personalizare. Bucureștenii își amintesc de covrigării celebre, fiecare cu stilul și gustul specific (datorat unei variații tipice a rețetei de preparare): cea de pe Berzei (demolată cînd cu Hala Matache), cea de pe Mendeleev sau cele două-trei din zona Moșilor – Sfîntul Gheorghe. Dar oare cîte alte covrigării de cartier sau de vad comercial local nu au clienții lor, gata să le plaseze într-un top simigeresc ad-hoc! În cele mai multe cazuri, era vorba de cuptoare clasice cu tobogan (pe care sînt extrași covrigii gata făcuți), fabricate la comandă, personalizat, uneori „pe șest”, în cadrul economiei informale (asemenea grătarelor de fontă confecționate în întreprinderi ani de zile, tacit, „pe lîngă program”). Azi vremea acestor improvizații a trecut. Covrigii intră într-un flux perfect normat și fiscalizat. Economia capitalistă de consum are mai nou coverage și peste covrigi.
Broșura cu pricina nu dădea simple sfaturi de propășire antreprenorială, ci îl îndrepta pe aspirantul covrigar către un fabricant de cuptoare performante, semiindustriale. Era de așteptat ca și covrigii să intre pe făgașul standardizării și eficientizării. Prețul de un leu covrigul (zece mii înainte de denominare) s-a păstrat, în ciuda scumpirilor de tot felul. Faptul că acest prag psihologic de un leu bucata traversează neschimbat recesiunea este poate cel mai bun indiciu că s-au petrecut niște ameliorări tehnologice undeva, pe drumul de la sacul de făină la covrigul gata rumenit (pe care îl primim azi în poșetă de hîrtie, neapărat cu bon fiscal). Sortimentul s-a diversificat și el: pe lîngă mac și susan, covrigii primesc azi ingrediente noi, ca măslinele, cașcavalul, stafidele etc. și inspiră inovații cum ar fi covridogul (un cîrnăcior în aluat de covrig). La doar un leu primești azi covrigi giganți și la cîțiva lei – o sfoară de covrigi circulari crocanți (mai apropiați oarecum de cei de Buzău).
Există deja lanțuri de covrigi, cum este Petru (me-too-brand tîrgovețesc care l-a forțat pe „patiserul fin” Paul, prezent în mall-uri, să etaleze bretzeli de „numai” trei lei). Dar poate simbolul absolut al mcdonaldizării simigerești este apariția covrigilor pătrați (mai degrabă dreptunghiulari), a căror formă grăiește clar despre tendința de eficientizare și maximizare a spațiului de coacere. Așa cum japonezii au inventat roșii pătrate, mai ușor de pus în navete, românii au inventat covrigii pătrați, mai spornici și mai rentabili. Este o pățanie care amintește de transformarea suferită de bagel, colacul newyorkez adus de emigranții evrei acum un secol, care de cîteva decenii își pierde treptat gaura, tot din cauze tehnologice, de producție semiindustrială. Nostalgicii vechiului bagel, cu gaură largă, bine conturată, s-au resemnat cu timpul și s-au putut deprinde cu avantajele noului bagel. Aducînd tot mai mult a chiflă de burger, bagel-ul fără gaură poate fi tăiat în două pentru a primi la mijloc o umplutură de pastramă cu muștar și, desigur, mult, mult ketchup.