Îți cam vine să le iei sonorul comentatorilor de la Antena 1 trimiși la Campionatul Mondial de Fotbal. Dacă ai urechea mai fină, poți asculta zgomotele de fond de pe stadion, ca să nu-i mai auzi pe băieți cum citesc statistici în mijlocul fazelor de atac sau cum repetă de cîte zece ori aceeași informație, de parcă ar transmite pentru uzul tîmpiților. Așa că are dreptate cine-l regretă pe Cristian Țopescu de la TVR și de la megafonul meciurilor Stelei, după ce nu i s-a mai dat voie pe sticlă. Atunci Țopescu a pățit-o fiindcă ar fi îndemnat tineretul „să plece din țară”. El zisese în timpul unui meci cu Suedia, cîștigat de ai noștri cu 1 la 0, că marilor noștri fotbaliști ajunși spre sfîrșitul carierei ar fi fost bine dacă li s-ar da voie să joace în străinătate, la cluburile care făceau oferte pentru ei. Careva din Comitetul Central l-ar fi pîrît lui Ceaușescu pe entuziasmatul comentator. Și Ceaușescu i-a dat interzis. De fapt, Țopescu o mai pățise o dată, cînd a fost suspendat vreo lună, din cauza unui reportaj de la o ședință a federației, cînd ștabii fotbalului au decis că tot fotbalul românesc era la pămînt. Legenda spune că decizia a venit din partea lui Ceaușescu în persoană. Ceașcă nu admitea că în România condusă de el putea merge prost ceva, mai ales fotbalul.
Înainte de Țopescu, primul care a îndrăznit să strige prelung la microfonul TVR „Gooool!”, comentatorul de serviciu la fotbal a fost Dumitru Tănăsescu. L-am apucat, la televizorul polonez Szmaragd, la care veneau să vadă meciurile vecinii și rudele noastre din București. Tănăsescu avea o voce neutră care te adormea, indiferent cît de palpitant ar fi fost meciul pe care-l relata. Pe vremea lui Țopescu mai comenta și Eftimie Ionescu – om cultivat și tobă de fotbal, dar care n-avea vocea potrivită pentru transmisiuni în direct. Tot atunci îi puteai auzi pe tînărul dramaturg Mircea M. Ionescu, entuziast și talentat, dar care a fugit în America, la New York. Acolo și-a făcut un ziar de sport în limba română pentru microbiștii care aleseseră libertatea. El îl scria, el îl ducea la chioșcuri și tot el lua retururile. Ziarul nu era rentabil, așa că Mircea M., ca mulți români, făcea taximetrie ca să aibă din ce trăi. O altă speranță a comentariilor fotbalistice TV era Dumitru Graur, care nu se compara cu Țopescu; era mai reținut, dar, treptat, Graur, fiul lingvistului, a prins curaj și și-a făcut stilul lui. Apoi, Cornel Pumnea și omul finalei de la Sevilla, Coca-Cosma Teoharie, cel ce a explodat: „Sîntem finaliști!”, cînd Steaua a cîștigat meciul, după penalty-uri.
Toți ăștia aveau o trăsătură comună – te făceau să-ți pară rău după Țopescu și, pe cale de consecință, să nu-l înghiți pe Ceaușescu.