Citeam pe un site: „Ministrul Apărării, Vasile Dîncu, a afirmat, miercuri, că speră ca anul viitor să fie alocat cel puțin 30% din bugetul ministerului pentru înzestrare militară și a subliniat că România are nevoie de achiziții în domeniul naval. «Există o regulă la NATO, de 20%, noi sper să depășim 30% pentru înzestrare, pentru că ăsta este lucrul de care avem cea mai mare nevoie»“.
E amuzantă și înduioșătoare hărnicia noastră în raport cu UE sau NATO, promisiunile, jurămintele, întregul spectacol al devotamentului. Atitudinea asta de „Să trăiți, la ordinele dumneavoastră! Vai, dar se poate, acum trimit un băiat sau mă duc chiar eu“. Nu, nu e deranjantă din pricini patriotice și cine știe ce demnitate a românului în cosmos, ci pentru că e fix atitudinea de șuț care vrea să se facă util până se vede cu sacii de PNRR la poartă.
Greșesc, nici asta nu e, ci însăși instituția partidului. Așa e partidul la noi – urci prin slugărnicie, prin umilințe, cu limba făcută baionetă, creându-ți drum printre buci, mai sus, mai sus, cu alte limbi pe urma ta.
Probabil că nici asta nu e, cât structura securistică a tot ce înseamnă statul român: militarizarea asta cu haine civile, noua și împuțita tehnocrație a Serviciilor.
Sau poate mi se pare, normal.