Președinte al Pro Democrația și decan al Facultății de Științe Politice de la SNSPA, Cristian Pîrvulescu e unul dintre politologii autohtoni pe a căror analiză locală și internațională te poți bizui.
Cristian Teodorescu: Nici Germania nu pare mai bine pregătită decît Franța să contracareze terorismul. Patru atentate în cîteva zile. Ai vreo explicație?
Cristian Pîrvulescu: În acest caz nu se întîmplă precum în filmele western, eroii pozitivi nu apar chiar atunci cînd ar fi nevoie de ei, ci după ce lucrurile s-au întîmplat. În fața unui fenomen precum terorismul, nimeni nu poate fi niciodată absolut pregătit. Așa cum explică mulți, riscul zero nu există. Chiar atunci cînd drepturile omului sînt sacrificate în numele unei securității care seamănă cu dictatura, terorismul rezistă, ba chiar se nutrește din această situație. Pentru a explica ceea ce s-a întîmplat după atentatul din 14 iulie de la Nisa, unii psihologi vorbesc despre efectul „bulgărelui de zăpadă”, un efect de contagiune și de imitație care cuprinde persoane cu antecedente psihice.
Dincolo de aceste explicații conjuncturale, înțelegerea cauzelor terorismului este calea cea mai bună pentru a reuși să combatem fenomenul. Pe de altă parte, pervertiți de agenda ascunsă pe care o introduce – poate inconștient, deși nu sînt deloc sigur că e așa – breaking news-ul, uităm că terorismul face cele mai multe victime în Siria și Irak, nu în Europa. De acest terorism fug milioanele de refugiați pe care unii europenii, destul de mulți din nefericire, îi privesc cu ostilitate. Istoria pare să se repete, căci același lucru se întîmpla și după ce Hitler ajunsese (prin vot, aviz suveraniștilor brexito-putinisto-erdoganiști, iar Reich-ul său se instalase mai apoi prin referendum) la putere, iar refugiații evrei au fost priviți la fel, cu ostilitate. Știm ce a urmat. S-ar mai putea repeta?
Pentru a înțelege faptele nu trebuie să neglijăm contextul. Ca să nu mai vorbim de teoria conspirației care înflorește într-un asemenea context. De aceea, oricine vrea să înțeleagă faptele – iar în acest caz cititorul Cațavencilor este deja favorizat, căci umorul reduce predispoziția spre emotivitate exacerbată – trebuie să-și construiască o opinie pornind de la interpretarea faptelor.
Dincolo de emoție, stau faptele. Pe de o parte, nu toate atentatele sînt inspirate de Daesh și se revendică de la islamism. Însă prietenii „securității”, de aici sau de aiurea, sînt oricînd gata să favorizeze confuzia. Pe de altă parte, islamismul nu este islam, așa cum legionarismul ortodoxist nu este ortodoxie. Este vorba de excrescențe ideologice care încearcă să se altoiască pe cea mai simplă explicație, cea religioasă.
C.T.: Crezi în invitația premierului francez, că trebuie să ne obișnuim cu atentatele teroriste?
C.P.: Nu era o invitație, era o tristă constatare. Cu cît situația de pe teren a Daesh-ului devine mai precară, cu atît riscul de atentate în Occident va fi mai mare, iar țările care sînt implicate în combaterea organizației în Siria, Irak sau Libia vor fi în prima linie a terorismului. Sînt deja. Pe de altă parte, teroriștii, care se văd ca niște kamikaze, ca niște luptători pentru „cauză”, sînt tentați să exacerbeze oroarea pentru a delegitima guvernele democratice, dar mai ales pentru a combate principalul lor inamic: democrația. Prin haosul pe care vor să-l instaureze, teroriștii speră să poată răsturna situația de pe teren. Înaintea atacului de la Nisa a fost uciderea celor doi polițiști în Yvelines, apoi a urmat atacul din biserica din suburbia Rouen–ului, de la Saint–Étienne-du-Rouvray, a cărui grozăvie a oripilat opinia publică. Or, teroriștii asta și vor: să plonjăm în oroare. Să ne fie frică. Și sînt cît pe-aci să cîștige partida. Iar cu politicienii ca Orbán și Trump, ca să nu mai vorbim de Putin și Erdogan, nici nu le va fi prea greu!
Pentru a combate terorismul, primul pas este înțelegerea fenomenului. Or, a înțelege nu înseamnă deloc a scuza, ci a pune în context și a trage concluzii. Ce îi motivează pe teroriști? Care este resortul acestei uri? Sînt toți bolnavi psihic? Puteam observa că unele atentate au marca Daesh (cele de la Paris), altele sînt recuperate de Daesh (Bruxelles, Yvelines, Nisa, Rouen), iar unele nu au nici o legătură cu Daesh (München). Nu este același fenomen, și atunci soluțiile nu pot fi asemănătoare.
C.T.: România e mai sigură decît alte țări europene sau e mai neinteresantă pentru teroriști?
C.P.: România este o țară prea periferică, prea puțin influentă, fără vreun trecut colonial pentru a deveni în viitorul imediat o prioritate pentru islamiști. De cele mai multe ori, teroriștii sînt cetățeni ai țării în care comit atentatele. Toți cei care au comis atentate în Franța erau fie nativi francezi, fie se aflau acolo de ceva vreme. Același lucru e valabil și pentru atentatele de la Bruxelles. Acești teroriști aveau propriul lor război cu țara lor. De cele mai multe ori, tineri abia ieșiți din adolescență, delincvenți cu dificultăți de adaptare și de înțelegere, ignorați. Cum s-au radicalizat? De ce?
C.T.: Erdogan chiar întoarce spatele Occidentului și NATO după lovitura de stat sau lucrează la șantaj?
C.P.: Din 2003, cînd a cîștigat prima dată alegerile, politica lui Erdogan se anunța deja ostilă valorilor occidentale. Acum, folosind pretextul așa-zisului puci eșuat al unei părți a Armatei, el reușește adevărata lovitură de stat împotriva a ceea ce mai rămăsese din statul de drept. Erdogan a pornit pe drumul fără de întoarcere dinspre democrația liberală spre dictatură. Erdogan – aviz amatorilor! – este gata să facă orice pentru a-și netezi drumul spre puterea absolută și eternă. Folosindu-se fără scrupule de tragedia siriană pentru a șantaja liderii vest-europeni în problema refugiaților și a obține tăcerea complice a acestora și a Comisiei Europene în fața încălcărilor flagrante ale drepturilor omului, beneficiind de complezența unor lideri est-europeni (inclusiv români) pentru a-și consolida poziția regională și a contracara Occidentul, folosind locul și rolul pe care Armata turcă le are în NATO pentru a reduce presiunile americane pentru democratizare, forțînd pînă la fraudă limitele alegerilor desfășurate în ultimul deceniu, pe fundalul unui climat din ce în ce mai puțin democratic, Erdogan a reușit să distrugă din rădăcini plăpînda democrație turcească.
C.T.: Dacă Turcia se aliază cu Putin, ce-ar trebui să facă NATO?
C.P.: Ieșirea din NATO? Ușor de spus, greu de făcut! Ieșind din NATO, Turcia s-ar izola și ar ajunge să depindă de o Rusie care ar fi hegemonă în regiune. Ar fi o schimbare radicală a politicii turcești din ultima jumătate de mileniu. Nimic n-ar mai rămîne din otomanismul lui Erdogan. Sigur, acum Erdogan încearcă să sugereze că relația cu Rusia trebuie să fie bună, dar în realitate el încearcă să se salveze șantajînd, o dată în plus, Vestul. Iar unele țări din Europa de Est, chiar și România, par a-i face jocurile.
C.T.: Ar fi România mai vulnerabilă în fața Rusiei dacă Erdogan întoarce foaia?
C.P.: Cîtă vreme NATO și UE rămîn stabile, și nu văd ce de ce nu ar rămîne, România este asigurată. În fond, dacă Turcia și Rusia au un interes comun, acesta este să slăbească UE. De ce or fi încercînd să le dea concursul în acest sens Orbán, ca să nu mai vorbim de Kaczynski, Fico (dar s-ar putea citi foarte bine Tiso) și Zeman? Să fie doar de dragul puterii? Să fie ură față de democrație? Să fie Rusia?
C.T.: Dar turcii, chiar și cei care acum îl sprijină pe Erdogan, ar accepta o asemenea schimbare radicală?
C.P.: Turcii care îl sprijină pe Erdogan par a fi profund antioccidentali. Turcia profundă. Dar chiar și ei nu pot privi Rusia ca pe un aliat.
C.T.: Ce șanse are Donald Trump să devină președintele Statelor Unite?
C.P.: Șansele ca Trump să devină președinte al Statelor Unite sînt reale. Populismul său vine în întîmpinarea unei reacții generale împotriva elitelor de toate felurile. Iar Hillary Clinton este văzută ca parte a acestei atît de hulite elite. Dar, ca și în cazul Turciei lui Erdogan, cu Trump președinte, SUA ar schimba radical, dacă ar ajunge să aplice ceea ce Trump a spus și încă mai spune, o politică ce are deja două sute de ani. Asta ar schimba cursul istoriei. Și s-ar putea ca unii americani chiar să dorească asta.
C.T.: Ce-ar însemna pentru noi dacă Trump ar ajunge locatarul Casei Albe?
C.P.: Dacă face ce spune nu ar fi prea bine. Dar dacă Trump este tot un politician obișnuit, care spune în campanie lucruri pe care electoratul vrea să le audă pentru ca apoi să facă ce se poate face? Mai știm noi pe unul care i-a „ciuruit pe toți”! Vorba lui Henri IV, protestantul convertit: „Parisul merită o liturghie”!