Autorul celei mai groase istorii a literaturii române, Marian Popa, scria la Săptămîna lui Barbu, dar mai colabora și cu Securitatea. Cu pseudonim. Cînd i-a apărut Istoria, Dan C. Mihăilescu se prinde că niște pagini din opul criticului care plecase în Germania, la Köln, în 1982, semănau bucățică ruptă cu niște turnătorii ale unui oarecare Mihu, pe care le publicase Mihai Pelin în Cartea Albă a Securității. Marian Popa nici nu recunoaște, nici nu dezminte. După ce și-a lansat Istoria la București, s-a întors în Germania, unde ceruse azil politic și cetățenie, fără să le primească. În țară, Popa se recomanda ca fiu de spălătoreasă, cu tată necunoscut. De fapt, mama lui, austriacă, fusese lenjereasă la Curtea Regală, iar tatăl, desenator tehnic, se numea Popa, ca progenitura sa, care l-a șters de pe opisul familiei. Pe cînd îi cînta în strună lui Barbu, la București, Marian Popa se compara cu Iisus, care-și cunoștea mama, dar nu era sigur în privința tatălui. Unul dintre scriitorii din jurul lui Barbu, Dan Mutașcu, aflase dintr-o sursă sigură că Marian Popa făcea critică literară și pentru Securitate. Şi într-o seară, la o masă, cînd Popa o zicea din nou pe-aia cu Iisus, l-ar fi luat din scurt, dar oarecum pe ocolite. Eruditul critic auzise, cert, de unul dintre discipolii Lui, care n-avea nici tată și nici mamă cunoscuți. Popa îi răspunde, doct, că erau mai mulți apostoli despre care nu existau asemenea informații. Mutașcu, la fel de doct: singurul care o meritase fusese ăla, delatorul, îmi scapă numele! Iuda Iscarioteanul, îl ajută flegmatic Popa. Mutașcu dă din cap și se întoarce triumfător către Barbu: Da, patroane, Iuda!
Criticul care se compara cu Iisus
