„Soarele jos a picat, / Soarele, soarele, / Ca rochia ta din pat, / Soarele, soarele.“ Sună promiţător, nu-i aşa? Atunci bucuraţi-vă de viaţă şi ascultaţi mai departe, pentru că tot spectacolul lui Tudor Gheorghe gravitează în jurul femeilor care trebuie, vor şi cer să fie iubite aşa cum merită. Pentru că ştiu şi ele că le-a venit vremea. (Că veni vorba: nu mai căutaţi primul vers pe YouTube ca nişte diletanţi, veţi găsi doar o înregistrare mizerabilă. Melodia – şi poezia originală – se cheamă „Cad pe ape“ şi sînt mîndru de cei care au urcat-o sub numele corect.)
M-aş fi mirat ca un spectacol pe versurile lui Grigore Vieru să nu sufere de boala moldovenească: femeie o însemna iubită şi optimism incurabil dat de hormonii tropăitori, dar substantivul n-are nici o jenă să se transforme uşurel în mamă şi, prin extensie, în mama Basarabia. Aşa şi spectacolul: începe aprins şi iubăreţ şi alunecă uşor-uşor într-o matcă duioasă, gravă, profundă, tristă, rupe ritmul cu o şarjă-două de ironie şi scapă de finalul lacrimogen cu o revenire elegantă la melodia din primul paragraf. Aplauze lungi. Pe merit.
Şi-acum, înainte de final, va ofer şi un fapt absolut întîmplător: „Vremea nemîniei“ nu are nici o melodie despre neveste. Eu întotdeauna am spus că Tudor Gheorghe e băiat deştept.