Guvernul s-a luptat cu pandemia prin teamă –frică, izolare, așteptare. Liniște, multă liniște. Spitale de campanie așteptând valul, teroarea. N-a fost să fie, bine că nu a fost să fie.
Întrebarea este dacă ceilalți bolnavi care au fost alungați din spitale ar fi putut fi totuși tratați în acest timp. S-au trimis Guvernului scrisori deschise peste scrisori deschise, însă nu s-a întâmplat nimic. Una, la întâmplare, trimisă de Alianța Pacienților Cronici din România, sună astfel: „În ultimele luni nu s-a mai permis accesul pacienților în spitale pentru investigații medicale, acestea fiind amânate cu consecințe greu de evaluat asupra stării de sănătate a oamenilor“.
Ludovic Orban e cu ochii pe gloria viitoare. Acea glorie trăită și de neglijabilul Emil Boc: v-am trecut prin pandemie.
Boc și-acum, în visele lui umede, își apare sieși urlând la regățeni: V-am trecut prin criză!
Până acolo, însă, rămân lunile de-o infinită rușine în care Guvernul nu a putut să scoată din depozitele privaților un medicament ca Euthyrox-ul.
Cât despre nenorociri, ele au ceva cutremurător în ele, înălțător, ai zice.
Mă gândeam la singurul bolnav de COVID-19 internat în Spitalul Municipal din Câmpina: 300 de paturi, 70 de medici specialiști, peste 200 de asistente și un singur pacient infectat.
M-a trimis cu gândul la Rudolf Hess, nazistul ciudat care în 1987, când a murit, era singurul prizonier al închisorii din Spandau, închisoare care a fost demolată după moartea sa.
E o singurătate de mausoleu în toate acestea.