Leonardo da Vinci – Un zugrav ordinar, care n-a reușit să transmită absolut nimic prin pictura lui. Nici măcar nu te face să înțelegi dacă Mona Lisa zâmbește sau e tristă pentru că o pictează un incompetent ilustru. Ar fi fost un mare drogat, dar nu prea erau droguri pe vremea aia.
Constantin Brâncuși – Eu, în locul lui, nici măcar o bilă din miez de pâine n-aș sculpta până să-mi rad barba aia. Un îngălat flocos care-și deranja vecinii pentru că bătea toată ziua cu dalta și ciocanul în piatră. Posibil trădător de neam și de țară, pentru că s-a dus la Paris de parcă în România nu găsea destulă piatră. Sunt un tip vocal și plin de păreri, așa că nu-mi convine deloc că a sculptat o masă la care n-ai voie să zici nimic.
I.L. Caragiale – Într-o țară în care alcoolismul e o problemă serioasă, omul ăsta a fost patron de cârciumă. Bine că nu mă născusem încă în 1912, atunci când s-a stins, pentru că n-aș fi putut să plâng la moartea unui asemenea om. Și, apropo, se spune principii, nu prințipuri. Oare cer prea mult de la acest ins dacă spun că ar fi trebuit să-și corecteze textele? I-am identificat și o cacofonie în nume, dar de aia nu mai discut.
Socrate – Un pafarist complet, care nu știa nimic și o spunea cu seninătate. Evident, n-a scris nimic. Din relatările lui Platon, reiese că era un tip foarte enervant, care punea întrebări indiscrete, precum ce e adevărul și ce e dreptatea. Păcat că n-am fost contemporan cu el, pentru că i-aș fi răspuns precis la toate aceste întrebări. Cam cât de prost să fii să nu știi ce e adevărul și ce e dreptatea? Eu am știut mereu și-am fost mereu foarte sigur pe sentințele mele, deși ele s-au mai schimbat odată cu trecerea anilor.
Alexandru cel Mare – Se spune că tatăl lui, regele Filip al Macedoniei, era așa de beat când el s-a născut încât l-a înregistrat la starea civilă Alexandru, deși urma să mai aibă un fiu cu același nume. I-a spus cel Mare ca să-l deosebească de fratele lui cel mic, care urma să se nască vreo doi-trei ani mai târziu.
1.815 vizualizări
