Episodul 4: Dictatura te găsește și-n spațiu
Un lucru ciudat ni s-a întâmplat ieri. Am crezut că până aici ne-a fost, că expediția noastră prin spațiul cosmic a luat sfârșit și că Terra ne trage înapoi ca pe niște câini în lesă care s-au îndepărtat prea tare de stăpân.
Eram în cămara navei și făceam un recensământ al proviziilor. După calculele mele, în două săptămâni cel mult urma să murim de foame și să ne transformăm în două cadavre scheletice care cutreieră spațiul cosmic inerte, fără vreun scop sau vreo idee, ca niște membri PSD în drum spre congresul anual al partidului. L-am convocat pe Cosmin Prelipceanu ca să-i prezint situația disperată. Nu așteptam de la el o soluție, voiam doar să-l sperii puțin.
– Am putea să o mâncăm pe cățelușa Ostapenko, domnule Popescu. Oricum latră toată ziua și ne-mbolnăvește de nervi.
– N-ai înțeles nimic. Nu mâncarea e problema.
– Cum adică?
– Avem destul slănină, brânză și ceapă ca să ne-ajungă până la moartea termică a Universului. Ce ne lipsește sunt niște ziare pe care să mâncăm. Doar trei ediții vechi din Adevărul de pe vremea regretatului Dumitru Tinu ne mai despart de inaniție. Atunci când o să tăiem brânză pe ultima foaie de ziar, va trebui să spunem adio mâncării ca DiCaprio premiului Oscar după prestația din The Revenant, un film jenant cum n-am mai văzut de la filmul pe care l-am urmărit chiar înaintea lui.
– Eu aș putea să mănânc și fără ziar…
Inițial am crezut că universul se cutremură și că planetele se prăbușesc peste Prelipceanu ca să-l pedepsească pentru blasfemia lui, dar alta era sursa zgomotului. Cățelușa Ostapenko lătra ca Sharapova în ultimul set al finalei de la Roland Garros. Dacă Halep era acolo, la bordul navei, se intimida și rata absolut toate mingile.
– Hai să vedem ce se-ntâmplă, i-am zis lui Prelipceanu. Sigur e ceva grav, nici eu nu latru așa de tare.
Am alergat într-un suflet spre panoul de control, acolo unde Ostapenko apăsa expert pe butoane cu lăbuțele ei de maidaneză. Tocmai dăduse zoom in ca să vadă ce-i în spatele navei și intrase în panică. Pericolul era mai aproape decât credeam, ca atunci când noaptea ai impresia că te macină conștiința pentru niște atrocități din trecut, dar de fapt e un purice care te pișcă pe sub cămașă. Îl iei între degete, îi smulgi capul cu dinții și pe urmă adormi liniștit. Alarmă falsă. Nu era conștiința.
În spatele navei noastre se afla un crucișător spațial cum nu mai văzusem: negru, masiv, cu eleroane, și abțibilduri cu urme de gloanțe. Avea numărul de înmatriculare Teleorman 69 FUR și nu putea fi decât o singură persoană.
– Cine? a întrebat Prelipceanu.
– Ghici! Îți dau un indiciu: Liviu Dragnea.
– Doar nu e chiar Liviu Dragnea?
– El e. De-aia și lătra cățelușa Ostapenko. Câinii au un al șaselea simț, prin care-i depistează pe hoți. Acel simț e mirosul.
Prelipceanu tocmai număra confuz simțurile pe degete atunci când nava s-a cutremurat ca o Dacia Sandero pe care-o tamponează la semafor o mașină de neam prost. Ochelarii i-au sărit de la ochi și, orb ca o cârtiță care s-a uitat direct la soare în timpul eclipsei, s-a aplecat ca să-i caute pe jos cu ajutorul simțurilor rămase.
– Lasă ochelarii, domnule Prelipceanu. Suntem pierduți. În dictatură n-ai nevoie de ochelari. E mai bine să nu vezi toate abuzurile și siluirea Justiției. Mai ales cum ești tu, slab de înger.