Eram, ca de obicei, pe puntea de control a navei și comentam un meci imaginar de tenis între mine și Simona Halep. Simona conducea cu 4-1 în primul set, dar eu știam că pot să revin, pentru că am un psihic mai puternic și pot să o distrug cu răcnetele mele, dacă chiar vreau să trag cu dinții de victorie.
– Domnul Popescu, am dat de o planetă asemănătoare cu Terra. Să inițiez primul contact?
– Nuuuuuu! am strigat mișcându-mă în slow motion pentru a plonja apoi ca un sac de cartofi cu lecturi vaste din literatura de anticipație. Ah, și era o minge atât de ușoară… Nu-mi vine să cred că am ratat.
– Dar nu văd nici o minge, a protestat Cosmin Prelipceanu.
– Nu mă miră. Stai prost cu imaginația.
I-am spus să inițieze primul contact și am coborât din ceruri ca să explorăm planeta.
Culmea, nu era doar o planetă asemănătoare cu Pământul. Era chiar Pământul, pentru că avea într-un loc un cod pe care puteai să-l introduci pe Internet ca să verifici dacă e original. Nu-mi venea să cred că, după luni de zile în care vagabondasem prin Univers, eram iar acasă. E ca atunci când pleci undeva pentru câteva luni, dar pe urmă te întorci.
– Suntem de râsul universului cosmic, i-am zis lui Prelipceanu. Ne-am învârtit în cerc ca niște păcălici. Am ars benzina de pomană. Cu banii ăia, îmi luam o Dacie nouă și făceam turul României, ca-n vara lui ’85. Ah, Gina din Eforie Sud, ce zile frumoase am petrecut împreună pe muzica lui Dan Spătaru! Nu te voi uita niciodată. Dacă nu te-am uitat până la vârsta asta, e clar că nu te voi uita nici de acum încolo. Dacă nu mă crezi, înseamnă că-mi pui la îndoială competențele științifice. Chiar mă supăr dacă nu mă crezi. O s-o iau personal, pentru că știu cum faci la fazele astea. Știi ce? Nu vreau să mai aud de tine niciodată. Ia-ți părul pe bigudiuri și posterele cu Angela Similea, și pleacă din amintirile mele. N-am nevoie de prezențe din trecut care n-au încredere că știu cum funcționează mintea umană.
– Domnule Popescu, cu cine vorbiți? a întrebat timid Prelipceanu, dar nu i-am răspuns pentru că nu mi s-a părut necesar. Prea voia să știe multe.
Am luat-o la pas prin București, ca-n vremurile bune când purtam în spinare o tolbă cu mingi de tenis și aruncam după porumbei.
– Mi-a lipsit orașul ăsta, trebuie să recunosc, i-am spus lui Prelipceanu.
– Și mie. În București mă simt ca acasă, mai ales atunci când chiar sunt la mine acasă.
– N-aș mai pleca pentru nimic în lume. Până și ciuma roșie a PSD-ului e mai bună decât pribegia prin spațiu. Dar ce se întâmplă acolo?
Văzusem o adunare de oameni chiar în fața Guvernului. Erau toți tineri, frumoși și liberi. Protestau.
– Ce s-a întâmplat? l-am întrebat pe un tânăr care purta o insignă cu hashtag Rezist.
– Au schimbat iar legile Justiției. Sunt penali, fură, să-i dăm jos!
– Pe mine scandalurile astea nu mă mai interesează, tinere! i-am explicat manifestantului. Sunt lucruri mai importante decât Codul Penal și legile Justiției.
– Dar, domnule Popescu… Sunteți analist politic, trebuie să vă preocupe soarta țării.
– Nu mai sunt analist. Am rămas doar un simplu comentator de tenis.
– Mă tem că nu mai sunteți! m-a anunțat protestatarul, cu o aroganță nesfârșită.
– Cum așa?
– Florin Iordache și comisia lui tocmai au modificat legea. Au schimbat încadrarea din Codul Penal a infracțiunii de comentare a unui meci de tenis. Nu vă mai încadrați.
Atunci mi-am dat seama că pe borfași nu poți să-i ignori. Cu derbedeii nu se negociază. M-am întors la masa de scris și-am făcut ceva ce nu mai făcusem de mult: am scris un articol de opinie plin de metafore despre situația politică a țării. Un articol pe care criticii aveau să-l compare cu marele Badea Cârțan în ziua în care a ajuns pe jos la Roma, în sensul că e la fel de obosit.
