Fiecare februarie vine cu trena sa de surprize. Seria de rituri ale desprimăvărării, transformate în stil romantic-burghez în sărbători ale dragostei, se revelează de la an la an ca adevărate ritualuri de trecere, de tranziție, mai bine zis, cu o vorbă consacrată în deceniile din urmă. Fiecare februarie e un soi de adolescență ciclică a societății, cu mode și capricii de la un an la altul mai surprinzătoare, dar și cu prilejuri de a repeta gafe, prosteli și momente de candoare, ce par a nu fi depășite vreodată la nivel de națiune, de continent sau de emisferă geoculturală.
Anul acesta a fost afurisenia ortodocșilor. Valentine’s Day a căzut de Sîmbăta Morților, ceea ce a stîrnit o enciclică a Episcopiei Maramureșului și Sătmarului împotriva acestei „false sărbători”, denunțată, pe această cale, ca „formă de denigrare a valorilor morale românești-creștinești și un atac la adresa familiei, cu impact devastator în educația tinerilor”. Valentine’s Day este declarată astfel „zi a desfrîului”, iar tinerii și educatorii lor sînt îndemnați să lupte împotriva ei. Ca un semn de deschidere – ecumenism chiar –, documentul amintește că „în anul 1998, episcopii catolici din România au dat o declarație prin care și-au exprimat dezacordul” cu importarea Sfîntului Valentin în țara noastră. Dar, așa cum spuneam în articolul precedent, în 1998 prăznuirea Zilei Îndrăgostiților pe aceste meleaguri era foarte incipientă și încă departe de amploarea pe care o înregistrează în ultimii ani. Pe atunci era evocată timid și marginal (probabil mai mult în medii catolice), ca o modă șic din Occidentul cel „civilizat” spre care tînjeam mai toți, ca spre un pol al propășirii. E mai degrabă cazul să ne amintim de Rusia lui Putin și Medvedev, acolo unde, în 2011, guvernul unei regiuni restricționează celebrarea publică a Sfîntului Valentin, pe motiv că ar fi o sărbătoare alogenă, „care contravine culturii ruse”. Printr-o circulară cu „Măsuri pentru asigurarea securității spirituale”, oficialitățile au decis „să nu autorizeze petrecerile de Sfîntul Valentin și de Halloween în stabilimentele culturale, educative și alte administrații orășenești și departamentale”, ne înștiința AFP, care pomenea însă și de organizarea, în instituțiile universitare, a unei Zile a Tinerilor Ortodocși, taman pe 15 februarie (la o zi după sărbătoarea occidentală a îndrăgostiților).
Iar fandacsia e gata dacă te nimerești, măcar ca opinie, dacă nu și ca atitudine publică, în zîzania dihotomică pe care ne-a adus-o tot acest februarie 2015: oare, dacă accepți Valentine’s Day, ești pro-NATO, precum și, dacă te declari împotriva lui, ești automat putinist? Ce ne facem într-o atmosferă atît de radical belicoasă: nu mai bine love decît war?
Ne convine să ne amintim și de februarie 2008, atunci cînd Svetlana Medvedeva, ca „primă doamnă” a Federației Ruse, a lansat o contraofensivă la adresa pîrdalnicului praznic de import: “o versiune alternativă și 100% rusească, denumită Ziua Familiei, a Dragostei și a Fidelității, care se celebrează pe 8 iulie”.
Tot cam pe atunci descopeream și noi alternativa noastră neaoșă: regionalul Dragobete, promovat, din endemica sa Oltenie de Nord, pe marea scenă a comunicării comerciale naționale. Dacă, la început, Dragobetele venea ca o contraofensivă la Valentine’s Day, în ultimii ani s-a încetățenit ca o continuare (ecumenică, într-un fel, și ea) a acestuia. Așa-i românul, tolerant – explicau apoi invitații din talk-show-uri –, se bucură și de una, și de alta… Sînt prilejuri de a mai înviora vînzările, admiteau, din fotoliile lor, reprezentanții acționariatului.
Anul acesta a adus o primă revelație: Dragobetele este de origine dacică! (Am auzit-o pe Realitatea TV, într-un teaser al unei emisiuni pe care o pîndesc cu nerăbdare.)
Există o undă purtătoare a acestor unde ciclice? A fost oare importul occidentalului Valentine’s Day o așa de mare revoluție? Sau doar o grăbire marketistică a sezonului de cadouri care, pînă nu demult, se concentra pe zilele de 1 și 8 Martie? Este oare revigorarea protetică și polemică a Dragobetelui o ripostă relocalizantă și antiglobalizantă demnă să ne răscolească simțămintele patriotice? Nu cumva desuetudinea care lovește – tot mai mult de la un an la altul – Mărțișorul, Babele, Mucenicii etc. (obiceiuri împămîntenite de mai multă vreme, trăite ca fapte sociale totale de colectivități întregi, apoi repertoriate ca tradiții etno-definitorii) ne revelează, în realitate, o conștiință slăbită a culturii naționale? Putem vedea un sincretism cultural-merceologic în marketizarea în ansamblu a tuturor acestor ocazii festive dedicate dragostei, feminității, armoniei cuplului și altor asemenea gineco-universalii?
Să privim cu atenție: evenimentele sînt în plină desfășurare, toată desprimăvărarea e un breaking news!