Heinrich Harrer, Șapte an în Tibet, trad. Sanda Munteanu, Ed. Polirom, 2013.
De obicei, mai întîi citesc cartea și apoi văd filmul. De data asta a fost invers. Am vrut să citesc Șapte ani în Tibet fiindcă văzusem filmul cu Brad Pitt și-mi închipuisem că, după bunul lor obicei, scenariștii de la Hollywood mai puseseră de la ei, ca să facă aventurile austriacului Harrer mai apelpisite. Uite că, măcar o dată, n-a fost așa. La aventuri și nu numai, cartea bate filmul.
Trimis în 1939 într-o călătorie exploratorie, pentru a deschide drumul unei ascensiuni pe vîrful Nanga Parbat din Himalaya, Harrer e capturat în India de englezi, fiindcă începuse războiul. E băgat într-un lagăr laolaltă cu companionii săi de expediție. Alpinistului nu-i place acolo și fuge împreună cu un general italian, cu gîndul să ajungă în Tibet, țară neutră. Mai întîi se documentează în biblioteca lagărului, copiază hărți – care mai mult îl încurcă –, iar pe drum își dă seama că și generalul îl încurcă. Sînt prinși de indieni, care-i dau pe mîna englezilor, care-i bagă înapoi în lagăr. Austriacul nu se lasă, vrea să ajungă în Tibet! Mai evadează o dată, acum cu alpiniștii cu care fusese în expediție. Se descurcă ei p înă în Tibet, dar cînd își ziceau că au ajuns în libertate, află cum e cu neutralitatea tibetanilor – ăștia vor să-i dea înapoi indienilor sau, dacă nu le place în India, puteau alege Nepalul. Trecuseră prin atîtea chestii nasoale pînă să treacă granița, încît viața din lagăr ajunsese să li se pară raiul pe pămînt celorlalți. Harrer și șeful expediției – asta se întîmpla prin ‘43 – îi păcălesc pe tibetani și, în loc s-o ia spre Nepal, o țin către Lhasa și, din doi prizonieri trecuți prin multe, ajung să arate ca ultimii vagabonzi care bat drumurile Tibetului. Foame, frig, degerături, mizerie, păduchi, epuizare, plus riscul permanent de a fi trimiși înapoi fiindcă n-au acte. Cînd ajung în Lhasa, lihniți și păduchioși, devin imediat curiozitatea orașului. Sînt singurii europeni care au izbutit să-i ducă de nas pe tibetani și să ajungă fără pașaport în orașul interzis străinilor. Încep s-o ducă bine, mai ales că, de cînd tot bat țara, au învățat tibetana nomazilor, așa că se pot înțelege cu protipendada locală, care face haz de exprimarea lor necioplită. Cel de-al 14-lea Dalai Lama, pe atunci un copil în pragul adolescenței, vrea să-i vadă și el. Și, lucru nemaiîntîmplat, amîndoi ajung angajații guvernului, iar Harrer devine profesorul particular al lui Dalai Lama, căruia îi face și un cinematograf în palat. Celor doi le merge atît de bine, încît vor să răm înă aici. Invazia chinezilor le dă însă planurile peste cap. Părăsesc Nepalul și, la scurt timp după ce armata lui Mao ocupă Tibetul, Dalai Lama se exilează în India. Întors în Europa, Harrer răm îne legat pentru totdeauna de cea de-a doua lui țară, în care a trăit timp de șapte ani marea aventură a vieții sale, și îi păstrează o nestrămutată credință celui de-al paisprezecelea Buddha reîncarnat pe acoperișul lumii, sfîntul exilat al tibetanilor.
Citit, plăcut, poate vom reveni
Margaret Mazzantini, Nimeni nu se salvează singur, Ed. Polirom, 2013.
Unde dragoste nu, nimica nu e! Asta știm, dar ce răm îne acolo unde nu mai e dragoste și încă n-a apărut uitarea? Cei doi se întîlnesc la restaurant, după ce au rupt-o cu trecutul lor comun, dar nu și cu amintirile care le stîrnesc reacții amestecate. O ură care seamănă p înă la un punct cu iubirea. Ca mulți dintre noi, nici el, nici ea nu sînt în stare să exprime ce simt. Își vorbesc, dar cuvintele alunecă pe deasupra sentimentelor în acest roman în care mulți și-ar putea regăsi analfabetismul sentimental.
Trei povești în care se amestecă eseul, ficțiunea și biografia despre trei mari scriitori ai secolului trecut, Borges, João Cabral și Joyce. Ceea ce-i unește e că toți trei au orbit – ca și bătr înul Homer. Singurul dintre ei pe care pierderea vederii nu l-a împiedicat să-și urmeze rosturile literare a fost Borges, care după ce n-a mai putut scrie le-a dictat apropiaților săi cea mai mare parte din opera lui fabuloasă.