Cu greva pe școală călcînd

Nu e nici un secret că premierul Ciucă e ultimul dintre soldați. Poate nu ultimul, să fim indul­genți, poate e penultimul, dar sigur e că-i un Dorel al guvernării. În doi ani de cînd e la cîrmă, nimeni nu l-a auzit cu vreo chestie deșteaptă, vreo inițiativă, vreo întorsătură de frază – și asta deși propaganda, consilierii, mass-media au pompat în el, pe bani buni, toată știința vorbirii și a comunicării. Cum e lăsat de capul lui, cum grăiește cum a învățat în celebra lucrare de doctorat. Nu-mi iese din cap declarația de la sfîrșitul guvernării: „Îmi asum orice greşeală, dar nu îmi voi asuma niciodată că nu am guvernat bine“. Dacă am fi în armată, asta ar semăna cu celebrul mutat al unei gropi de la un gard la altul. Dar perla scăpată la începutul grevei didactice o întrece. Ciucă le-a grăit sindicaliştilor că nu se poate organiza o grevă cînd se schimbă un guvern cu altul, pentru că acest lucru conduce la instabilitate.

Cum întreba cineva mai șugubăț: „Da’ să murim e voie?“. Însă, în spatele ușilor închise, bănuiesc că e mare vînzoleală. Trebuie spus că nu numai Măciucă e nervos, ci și partenerul PSD, întrucît toată halimaua de la Ministerul Finanțelor se trage, așa cum și noi, românii, de la Rîm ne tragem. Fac o paranteză mică-mică, poate pentru că lumea a uitat scandalul anterior, cînd s-a descoperit că bugetului îi lipsesc vreo 20 de miliarde. Dacă miliardele ar fi fost la locul lor, n-am fi avut grevă. Sporul salarial rezonabil care s-ar fi putut realiza ușor, unul de 10%, ar fi adus o încărcătură bugetară de 1,2 miliarde pe an. Doar că, deși România prosperă economic, banii nu-s. Las’ colectarea defectuoasă. Aia e bașca. Exercițiul bugetar s-a bazat pe prețul mare al combustibililor (și, de acolo, pe taxele aferente). Da, nu vă uitați ca altcineva la poarta nouă. Statul român se pregătea să profite ca ultimul escroc. Numai că socoteala nu a ținut. Gazele și petrolul au scăzut, iaca și bugetul de avarie. Așa că degeaba se înfoaie atît sin­dicaliș­tii, cît și trioul Ciucă, Câciu, Deca. Nu e nimic de făcut. Sigur, ar mai fi ceva. Să umble, cum am zis, la pensiile speciale. Doar că acolo e tabú. Așa că…

Așa că rămînem cu problema învățămîntului pe cap. Deca a aprobat cel mai mic buget la Educație. Ciucă și-a pus pensia și indemnizația în aceeași oală. Iar Deca… numai domnul nostru Iohannis poate ști ce-o fi în suflețelul ei.

Însă, cînd e să o dăm la-ntors, nimic nu sună bine, nici măcar trecutul apropiat, cel care iese fioros din statistici. Avem cel mai mare număr de analfabeți funcțional din Europa, probabil cel mai scăzut nivel de școlarizare, cel mai mic corp didactic cu cea mai mare încărcătură de elevi pe cap și, colac peste pupăză, o grevă. Eu cred că e bună greva, indiferent ce-o ieși. Pentru că mai rău de atît nu e decît bomba.

Între timp, așa cum se întîmplă în România noastră veselă, au și apărut două tabere. Una e foc și pară pe profesori și sindicate. Motivul e simplu și practicat de cînd cu grevele. Niște leneși, muște la arat, vacanțe de trei luni, patru ore pe zi, meditații, nepregătiți, șpăgari (la cursul primar). Iar liderii de sindicat… ce să mai vorbim, mie-mi vine uneori să le iau piuitul.

Pe de altă parte, cei care îi apără au, și ei, dreptate. Școlile gem de copii, dotarea materială e din secolul trecut, salarizarea e de rahat (și de aia absolvenții mai răsăriți pleacă în altă parte), criteriile de performanță sînt inexistente, presiunea părinților, existența școlilor de top duce la decăderea celor de la margine, insecuritatea corpului didactic e notorie, toate conduc la un rezultat binecunoscut.

Nu cred că are rost să batem apa în piuă. Cu toate declarațiile sforăitoare ale politicienilor, învățămîntul e un poligon de tragere cu țintă vacă. Numai cine nu vrea nu are idei crețe despre asta. În fiecare an, criteriile se schimbă, vara se umple de declarații sforăitoare, iar toamna ne prinde fără bază materială și fără manuale (la urma urmei, nici nu știu dacă e un lucru rău, atît de complicate, de abstracte sînt) și fără profesori calificați. Cum spunea un analist, numai cei fără vreo altă șansă ajung în învățămînt. Nu văd vreo altă rezolvare decît în mărirea bugetului dedicat. Atît pentru profi, cît și pentru elevi. Ba chiar și pentru părinți. Limba română e înlocuită de competențe lingvistice, astfel încît, pentru a o stăpîni, părinții cu dare de mînă se văd obligați să apeleze la meditații. Nu sînt un moft, sînt un must. Și mustul ăsta nu îmbată pe nimeni. Iar matematica, regina științelor exacte, galopează de nebună prin memoria volatilă (RAM) a elevilor. E o epopee fatală. Cîmpul de bătaie rămîne presărat cu cadavrele vii ale noilor generații, din care numai cîteva pîlcuri ajung să-și dea bacalaureatul. Să nu ne mirăm, deci, că taman învingătorii aruncă sulițe, armură și coifuri și o șterg în străinătate, unde văd cu ochii.