Vineri, 4 ianuarie, cînd Vadim făcea un atac de ortodoxie la RTV, menţionînd că domnul Nicolaescu nu e un trabuc într-o scrumieră, protv.ro ne anunţa că va difuza, în cursul zilei, „trei dintre filmele lui Sergiu Nicolaescu pe care orice român trebuie să le vadă“. Anume: Coroana de foc (1990), Cu mîinile curate (1974) şi Supravieţuitorul (2008). Anunţul trona în imediata vecinătate a unui titlu emoţionant despre „drama care a lăsat în lacrimi toate vedetele din România“. Şi nu mă îndoiesc că şi-a demonstrat din plin eficienţa. În fond, eficacitatea şi melodrama se dovedesc, la PRO TV, mult mai frecventabile decît cinema-ul propriu-zis şi eventualul respect datorat unui cadavru de succes, îmbăloşat în lacrimi. Căci a difuza un film ca Supravieţuitorul cu mortul pe masă, cum s-ar zice, e ca şi cum i-ai aduce un ultim omagiu lui Michael Jackson organizînd un seminar internaţional despre pedofilie.
E greu de imaginat cum s-a putut investi atîta bănet (18 miliarde de lei vechi) şi, iată, atîta spaţiu de emisie şi priveghi naţional într-un hoit cinematografic precum Supravieţuitorul. E şi mai greu de-nţeles cum a fost posibil acest careu de calamităţi pe nume Poker (2010). „O satiră firească, normală“ (Nicolaescu dixit), pe care am frecventat-o a doua zi, spre a puncta cum se cuvine ultimii 30 de ani de carieră ai marelui cineast. Ei bine, satira chiar a funcţionat, într-un anume sens. Am rîs, pe alocuri convulsiv, la accentele de regie involuntară. Ocazional, ne-am făcut şi cruce, întrucît numai Necuratul cu portavoce şi gaşca de moroi siniştri de la CNC mai pot ridica, cu seninătatea specifică nesimţirii sau ramolismentului, un asemenea edificiu de rahat filmic.
În final, am simţit şi noi nevoia să ne spălăm cu spirt pe ochi, în descendenţa lui Cristian Tudor Popescu, care se exprimase, în acest sens, în editorialul „Moartea domnului Nicolaescu“. Mă uit din nou la cifre (24.234 de spectatori în dreptul lui Poker) şi conchid că acest popor confuz şi debusolat îşi merită, cu vîrf şi îndesat, marele regizor. La fel de bine îşi merită şi jurnaliştii. O cinefilă pe surse de la RTV l-a abordat, în prag de dureroasă incinerare, pe Valentin Uritescu: „Nu vă pot vedea ochii, dar sigur îi aveţi în lacrimi“. La care actorul a replicat decisiv, cu o justeţe admirabilă: „Nu chiar, domnişoară, sînt şi eu obosit, le am pe ale mele…“.
Publicat în Cațavencii, nr. 1 (79)/2013
