Pe la sfîrșitul anilor ’90 apăreau, care mai de care, cărți de memorii și jurnale despre comunism. Toate curajoase, mai ales că aproape toate păreau scrise înainte de 1989. Cu puține excepții, autorii lor dădeau impresia, dacă nu susțineau de-a dreptul, că acele volume erau rodul muncii lor „pentru sertar”. Unele însă conțineau inadvertențe care le dădeau de gol că fuseseră scrise după sau aveau un ton profetic, de-ai fi zis că autorii lor știau de pe la mijlocul anilor ’80 ce urma să se întîmple începînd din 22 decembrie 1989.
Gabriela Adameșteanu și-a publicat amintirile în 2014 și, ca mulți scriitori români, autoarea Dimineții pierdute recunoaște că n-a scris jurnal pînă în 1989, ca să n-aibă ce citi Securitatea, la un caz de ceva. Prietena ei Tia Șerbănescu, care ținuse un asemenea jurnal și-l purta în poșetă, s-a trezit că i-a fost confiscat pe Aeroportul Otopeni. Tia Șerbănescu a avut multe de tras după aceea (și) din cauza jurnalului.
Care sînt „anii romantici” despre care scrie Gabriela Adameșteanu? Ciudații ani ’90 în care mulți scriitori s-au apucat de gazetărie, cei mai mulți avînd impresia că soarta democrației autohtone stătea în pixul lor. Atunci, dar și mai tîrziu, s-au stricat multe prietenii vechi din cauza politicii și numeroase caractere care păreau de bronz s-au dovedit a fi de tinichea. În timp ce scriitorii trecuți la jurnalism se duelau pe nuanțe, foștii activiști de partid și trepădușii lor din presă trecuseră la activități mai lucrative, pe urmele securiștilor care intraseră în afaceri și dădeau tunuri la foc automat pe spinarea statului.
Cine-și mai aduce aminte de acei ani s-ar putea să rîdă de „naivitățile” care apăreau atunci în presă și mai ales de speranțele de viitor pe care și le-a făcut. Să fi fost acei ani o biată pierdere de timp sau au însemnat totuși ceva pentru ceea ce avea să urmeze?
Gabriela Adameșteanu și-a scris cu răbdare memoriile. N-are tonul precipitat al autorului care începe cu concluziile și care apoi își dă singur dreptate pe parcursul demonstrației, așa cum fac politicienii cînd se apucă să scrie despre trecut. Nici nu lucrează în răspăr ca jurnaliștii, ci are o înțeleaptă încredere în cronologie și în rosturile ei epice. Textul e ordonat și ori de cîte ori memorialista e tentată să povestească lucrurile „peste rînd” se abține și scrie „dar despre asta mai încolo”. Ne poartă prin tinerețea ei care nu anunța nimic spectaculos, ci o carieră oarecare de absolventă de Filologie. Repartizată la Editura Politică în așa-numita perioadă de dezgheț cînd, în aparență, problemele dosarului ei de familie nu mai contau, Gabriela Adameșteanu își dă seama că cerberii editurii n-o voiau acolo. Nu li se părea de încredere. Pînă să devine scriitoare, a fost ținută pe un fel de linie moartă, ceea ce n-a deranjat-o. N-avea ambiții de funcționar cultural, iar mai tîrziu, cînd a ajuns redactor la Cartea Românească, nu s-a băgat în lumea literară. Mi-ar fi plăcut dacă această parte a memoriilor ei ar fi avut mai multe pagini. Asta din pricină că știu destul de bine povestea „anilor romantici” și a revistei 22 căreia Gabriela Adameșteanu i-a fost mulți ani redactor-șef. Ceea ce mi-a plăcut însă, constant, în carte e că memorialista a scris-o cu calm, fără să vrea să se răfuiască pamfletar cu nimeni, deși, dacă stau să mă gîndesc, ar fi avut și cu cine, și de ce s-o facă.
Gabriela Adameșteanu, Anii romantici, Editura Polirom, 2014.