La jumătatea ultimului deceniu al secolului trecut, România avea o problemă măricică la nivel guvernamental: cele mai multe computere din instituțiile publice, din administrația publică centrală și locală nu foloseau software cumpărat legal de la producătorii acestuia. Imediat după 1989, România a fost cuprinsă de o febră a computerizării birourilor, trecând abrupt de la mașinile de scris obosite la computere cumpărate repede și fără prea multe studii de fezabilitate. Luate de la reprezentanțele locale ale multinaționalelor sau de la mici antreprenori locali care asamblau calculatoare pentru mari contracte guvernamentale în apartamente cu două camere, toate computerele astea care se așezau cuminți pe birourile funcționarilor publici aveau un lucru în comun: aveau nevoie de software. Dar într-o țară în care pirateria se practica la vedere, expunându-se fără sfială pe cele mai mari bulevarde ale Capitalei, a folosi soft-uri fără licență nu reprezenta un delict, cel puțin din punct de vedere moral.
Microsoft a fost, așa cum era și normal, unul dintre primii mari producători de programe pentru calculator care și-au deschis birouri la București. Cu răbdarea unui călugăr tibetan, compania americană a investit în clădire, mașini și costumele angajaților, fără să se gândească la recuperarea rapidă a investiției. Totul a fost un program cu bătaie lungă pentru a pune bine piciorul în pragul celei de-a doua piețe est-europene, dacă excludem din ecuație Rusia. Prima guvernare care a luat în calcul, mai de voie, mai de nevoie, achiziționarea legală a soft-urilor pe care administrația publică le folosea deja a fost guvernarea CDR. Iar relația contractuală cu Microsoft a început cu o amnistie din partea americanilor, care s-au făcut că nu observă că ani de zile sistemele lor de operare și suita Office au fost folosite ilegal. Important era ca ditamai țara să intre în legalitate de la acel punct zero încolo, măcar la nivelul administrației. Ceea ce, încet-încet, s-a și întâmplat.
Dar marile tunuri cu programele Microsoft, tunuri care abia acum lucesc vederii procurorilor, n-au început sub guvernarea CDR, ci de-abia un mandat prezidențial mai târziu, când au început să apară programe de dotare cu tehnică de calcul a unităților de învățământ. Mari companii sau rechini mai mici, dar bine înfipți în piața locală, au livrat computere pentru laboratoarele de informatică, bătându-se în discount-uri pentru partea hardware și câștigând fabulos din livrarea complementară de software. Căci băieții deștepți au negociat cu Microsoft discount-uri uriașe pentru zecile de mii de licențe pe care le-au achiziționat și au vândut soft-urile respective statului român la prețul de raft plus un mic adaos comercial.
Statul român ar fi putut să cumpere programele direct de la Microsoft, negociind la sânge prețul fiecărei licențe. Dar dacă ar fi făcut asta, n-ar mai fi lăsat loc pentru câștigurile care au plătit, ciclu electoral după ciclu electoral, costurile din ce în ce mai mari ale campaniilor.
Microsoft, aparent, nu are nici o vină în chestia asta. Sau nu avea până luni dimineață. Căci Microsoft a avut mereu, cel puțin în România, o politică cel puțin ciudată: nu vindea direct software. Da, reprezentanța Microsoft nu participa la licitații, nu bătea din ușă-n uşă, nu semna contracte cu autoritățile. Totul se desfășura prin intermediari, că doar trebuie să mănâncă și gura lor ceva. Așa se face că în cazul Microsoft 2, în care deja au fost puși sub control judiciar doi foști directori ai reprezentanței românești Microsoft, compania americană a emis o factură de 25.791.138 de dolari pentru niște licențe destinate statului român, iar statul le-a cumpărat cu 54.567.465 de dolari de la intermediarul Fujitsu Siemens Computers.
În istoria SEAP nu există nici măcar o singură licitație pentru sisteme de operare sau programe produse de Microsoft pe care să o fi câștigat Microsoft. Mereu, indiferent de sumă, la mijloc se află un intermediar. Asta, în condițiile în care clădirile Microsoft din România mișună de salesman-i. Legal, Microsoft s-ar putea să scape cu fața curată. Moral, însă, ditamai compania e vinovată pentru că încurajează corupția. Iar dacă nu reușesc să facă nimic procurorii și judecătorii, poate măcar se enervează Bill Gates, atunci când o afla că ar putea fi de două ori mai bogat dacă banii dați pe programele lui n-ar fi umflat gușile unor politicieni din România.
dar pe abramburica cind o bagati la saramura, punetii motul de curcan in menghina si o sa va vomite pe tava toate matrapalzacurile in care au fost implicati pesedii.
Eu habar nu am ce mari calitati de negociator trebuie sa aiba cineva ca sa aiba licente la preturi mici. In 1999 lucram in SUA la un non profit si Microsoft facuse mai inainte publica lista de preturi pentru produsele lor. Non-profiturile, la fel ca si guvernele si institutiile de invatamint intrau la categoria – charity (milogi?). Cu preturi de zece ori mai mici decit categoria afaceri. Lista a fost initial disponibila via e mail. Apoi a devenit publica. Chiar l-am intrebat pe omul de la Microsoft daca lista lui e valabila in strainatate. E adevarat ca aia de la mine de la lucru habar nu aveau de program si ca le-am redus bugetul dar apoi la guvernul SUA si la alt non-profit nu numai ca stiau dar m-au invatat despre un alt program – tech soup unde platesti doar pentru transport. Merge doar in SUA. Acum ma intreb, astia care au dat banii multi pe licente, sunt ignoranti sau smecheri care se capatuiesc si ei.