În 1896, mahalaua Tîrgoviștei era bîntuită de o sărăcie voioasă. Casele de paiantă și bordeiele erau întretăiate, ici-colo, de acareturile unui negustor de vite, care dădeau întregului maidan un aer suportabil. Găinile umblau libere pe uliță, pîndite de cîini și de vecini, gîștele înotau în băltoacele de noroi, laolaltă cu țîncii, iar curțile fără gard, cu rufe întinse la uscat și cu ceaune fierbînd la focuri de coceni, întregeau tabloul unui început de lume tihnit, fără spaime și fără așteptări. Într-una din acele curți s-a născut viitorul erou de la Mărăști Ioan Coravu, un băiețel firav și lipsit de perspective, pîndit de boli și de foame și, de aceea, aflat în vîrful listei pe care moartea infantilă o întocmea în acele timpuri. Nu i se cunoaște în amănunt copilăria, dar, la un moment dat, norocul i s-a dat de trei ori peste cap și Ionel s-a trezit intrînd pe poarta Liceului Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. Oștirea era, pe atunci, singura speranță a săracilor și a orfanilor, iar tînărul nostru a apucat-o cu dinții.
S-a dovedit în scurtă vreme că hrana de cazarmă poate îmbrăca așa cum se cuvine o inimă de oțel. Cazanul cu fasole a reclădit corpul copilului Ionel și l-a redat lumii sub forma locotenentului Coravu, cel mai bun instructor militar al vremii lui. Nu e de mirare că războiul din 1916 l-a surprins în fruntea unei companii de infanterie din Regimentul 3 Dîmbovița.
Ioan Coravu a luptat în Ardeal, pe Valea Oltului, în apărarea Bucureștiului și cam peste tot unde armata română a opus rezistență înaintării germane. Curajul și chibzuința lui în luptă au făcut înconjurul diviziei. Căpitanul Coravu a ajuns un ofițer iubit, unul din puținii pe care soldații-țărani îi urmau fără șovăire atunci cînd era vorba să iasă din tranșee.
Pe 24 iulie 1917 începe atacul asupra satului Mărăști. Înainte să intre în legendă, Mărăști era o așezare în care nemții îngrămădiseră ambiție, trupe și mitraliere, saci cu nisip, mortiere și grenade defensive. Chiar dacă artileria română, alimentată cu obuze franțuzești, a bătut o vreme fortificațiile, inamicul nu s-a clintit de pe poziție. A venit, așadar, ordinul ca infanteria să atace frontal reduta, și înțelegem cu toții că sorții au căzut pe cele două companii ale căpitanului Coravu. Atacul a avut loc imediat, s-a derulat în mai multe salturi, a fost sprijinit de artilerie pe timp de noapte și, pe 27 iulie, satul Mărăști a fost cucerit. Căpitanul Coravu a făcut această ispravă împreună cu oamenii săi, din care aproape jumătate au căzut. Cealaltă jumătate au pierit în seara aceleiași zile, cînd impetuosul comandant de infanterie a luat cu asalt Dealul Teiului și a nimerit într-un foc încrucișat de mitraliere grele.
Ioan Coravu și-a condus ostașii în picioare, înarmat cu grenade și alergînd spre inamic, încurajîndu-și oamenii și oferind mitraliorilor nemți cea mai nevisată țintă-piept din tot războiul. Corpul lui, recuperat după încheierea luptei, a fost împănat cu atîta plumb, încît toată copilăria eroului, marcată de kilograme lipsă, a fost răzbunată. Căpitanul Ioan Coravu a murit ca un erou, la 21 de ani, cu martori. De aceea rămășițele lui au fost acceptate în Mausoleul din Mărăști.
