Cult-turistul plecat hai-hui prin Ardeal după muzee memoriale poate face un popas și în fosta comună Prislop, actualmente suburbie a Năsăudului, la una dintre casele prin care l-a purtat viața pe Liviu Rebreanu (1885-1944).
Primul născut dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu din sătucul de la poalele Țibleșului Tîrlișua a avut parte de multe schimbări de domiciliu, încă de mic. La doi ani jumate, se muta cu familia la Maieru, lîngă Sîngeorz-Băi, unde Liviuț, cum i se spunea în casă, copilărește și termină școala primară. După Maieru, urmează Năsăudul gimnaziului grăniceresc la care este elev două clase și Bistrița colegiului evanghelic, pentru alte trei.
Tatăl, coleg de bancă în liceu cu George Coșbuc, îl voia învățător, mama, Ludovica, visa să-l facă preot, băiatului îi plăcea medicina; pînă la urmă, țara avea să piardă un profesor destoinic, un duhovnic înțelept sau un medic priceput, ca să cîștige un mare scriitor. Dar, mai întîi, itinerariul prin viață al tînărului Rebreanu trebuia să treacă prin Sopron, la Școala Superioară de Honvezi, și prin Budapesta, la Academia Militară absolvită cu nota 10. În 1908, după 17 luni de ofițereală în armata austro-ungară, Liviuț renunță la arme și se întoarce la pană și călimară, acasă, în Ardeal. La Prislop, unde nea Vasile fusese transferat cu slujba. „Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui, lucruri care aveau să treacă mai tîrziu în literatura mea.“
Prima lucrare publicată este povestirea „Codrea (Glasul inimii)“, în revista sibiană Luceafărul; în 1909, după ce trece Carpații și se stabilește la București, debutează și în România cu nuvela „Volbura dragostei“. Face traduceri din germană, maghiară și franceză, înființează și conduce mai multe reviste (România literară, Scena, Rampa). Deși neangajat politic, ocupă și funcții de demnitar: director la Educația Poporului, președinte al Societății Scriitorilor, director general al teatrelor și operelor din România. În 1913 începe să scrie la romanul Zestrea, titlu care avea să se schimbe ulterior în Ion. Apărut în 1920, Ion e un succes fără precedent: în doar cîțiva ani, se trag șase ediții cu un total de 65.000 de exemplare, cel mai mare tiraj al vreunui roman românesc pînă la acea vreme. Personajele sale au trăit în Prislop: modelul Anei a fost Rodovica Boldijer, iar Ion Aglanetașului a avut casă peste drum de muzeu. Întrebată ce crede despre Ana, lelea Rodovica, femeie zgîrcită la vorbă și fără știință de carte, care ascultase atent romanul citit de preot, zice: „Tare fain o scris, dar un sîngur lucru o făcut rău cu mine: n-o trebuit să mă spînzure“.
Pentru o altă mutare, care se va dovedi și ultima, Rebreanu își cumpără o casă lîngă Pitești, la Valea Mare. Acolo se va sfîrși romanul vieții sale, răpuse, pe 1 septembrie 1944, de abuzul de tutun ce i-a ros plămînii. (În confesiunile despre tată, singura fiică, Florica-Puia, spunea că maestrul fuma peste cinci pachete de țigări și consuma 14-15 cafele pe zi – mai exact, pe noapte, pentru că scria doar de seară pînă dimineața –, pe care și le făcea singur.) Înmormîntat în curtea bisericii locale, la insistențele prietenilor săi Sadoveanu și Camil Petrescu, va fi dezgropat, două luni mai tîrziu, și reînhumat la Bellu. De unde, în 1964, e mutat definitiv, ceva mai încolo, pe Aleea Scriitorilor, lîngă Eminescu, Caragiale și Coșbuc.
În muzeul memorial construit lîngă casa părintească, restaurată cît de apropiat s-a putut de starea originală, pot fi văzute, printre alte obiecte personale, unul dintre cele trei birouri ale sale, donat de soție, Fanny Rebreanu, bustul creat de Milița Petrașcu, cea mai bună ucenică a lui Brâncuși, tabloul în care-a pozat în costumul de membru al Academiei Române. Clădirea, unicat în muzeistica autohtonă, ca arhitectură, are, la parter, un amfiteatru cu 60 de locuri pentru proiecțiile ecranizărilor după scrierile sale și, la etaj, o expoziție cu toată opera literară în limba română, ediții princeps, plus o parte din traducerile în 37 de limbi, inclusiv Ion, în japoneză și în Braille, pentru nevăzători.
Cît de actual mai e Rebreanu azi poate fi dedus din comica întîmplare de acum cîțiva ani povestită de muzeograf. Un localnic cu sapa-n spate, în drum spre munca cîmpului, aude niște înjurături groase din curtea muzeului. Apropiindu-se de gard, vede un tinerel la costum și cravată, coborît din mașina lăsată pornită în șosea, care se certa cu bustul lui Rebreanu. „Ce-ai, măi băiete, cu statuia?“ „Lasă-mă, bădie, în durerea mea: din cauza lui n-am luat Bac-ul!“
