În 2007, i-am luat un interviu pentru Cotidianul unui critic literar, tip cumsecade, dar rău de gură. Veneau alegerile la Uniune. Aduce el vorba despre candidaturile mai ciudate, de la fostele alegeri. Îl bagă la ciudați și pe poetul Grișa Gherghei, despre care spune că între timp a murit. Eram amic cu Grișa. Candidase la președinția Uniunii doar ca să mai socializeze. Fusese plecat în Israel. Stătuse acolo cîțiva ani și se întorsese în țară. După candidatura la șefia USR mi-a spus că s-ar duce iar în Israel. De vreo doi ani nu mai auzisem nimic de el. L-o fi tras ața în Țara Sfîntă, cugetam a doua zi, citind ziarul. Cînd mă gîndeam cu părere de rău la Grișa, bîzîie telefonul. O femeie, soția lui Grișa. Încep să-i prezint condoleanțe. „Ce condoleanțe, domnule, că mă sună de dimineață toți prietenii lui Grișa. Îmi telefonează și cunoștințele din Israel… Dați o dezmințire! Grișa, la telefon!“ Poetul cugetărilor mele întristate mele era cît se poate de viu și de vioi la voce: „Bătrîne, n-o asculta. Știi cîtă lume a sunat la noi acasă? Puhoi. Mulțumește-i lui M. din partea mea că m-a trecut la morți“. Întors pe dos, îi telefonez criticului să-l anunț că am vorbit cu nevasta răposatului și cu el însuși, care așa și așa. M. tace nițel, apoi mă întreabă dacă să dea dezmințirea cerută de doamna lui Grișa, în articolul lui săptămînal, sau să-i facă pe plac poetului. Îl sun din nou pe Grișa, care-mi propune: „A mai fost unul de-al nostru în situația asta, așa că lăsați-mă pe mine să spun care-i treaba cu mine“.
Cum a murit și reînviat poetul
