Nu mi-a plăcut iarna niciodată, dar, când eram drac de copchil, rezistam o zi întreagă afară, la joacă prin nămeți, în ger. Veneam acasă congelat, vânăt la față, ud până la chiloți și cu nasul curgând pe paltonașul de mers la școală. Și cu scandal, că de ce nu m-au mai lăsat ai mei încă măcar un an cu băieții, să ne tragem cu sania, să ne tăvălim prin zăpadă, să ne vârâm bulgări după gât sau în fesuri și să facem ghețuș.
Cu ghețușul era o problemă, că noi îl făceam, profitam de el, dar în zori, pe întuneric, vecinii care mergeau la complex să prindă loc la cozi la orice, lapte, brânză sau hârtie igienică moale ca șmirghelul, mai alunecau, ieșea scandal, iar administratorul asociației îl punea pe fochistul de la punctul termic să toarne nisip. Nu foarte des, fiindcă nea fochistul era, de obicei, ciupit, după ce efectua mici reparații pe la vecini. Oricum, doamnele în vârstă își lipeau leucoplast pe tălpi, iar câteva chiar își trăgeau peste cizme șosete bărbătești, antiderapante. Derdelușul era o stradă la cincizeci de metri de blocul părinților, lată cât o autostradă și cu o pantă ca pe Everest; acum locuiesc chiar pe strada aia și nu mi se mai pare defel așa: are două benzi pline de gropi, dar e, totuși, înclinată încât să nu lași mașina fără frâna de mână trasă…
Cum am crescut, bucuriile iernii s-au rărit: pe la cinșpe ani deja nu mă mai scotea nimeni din casă în frig și zăpadă. La jumătatea anilor ’80, părul trebuia aranjat într-un anume fel, ca prin clipurile de pe casetele video, foloseam apă cu zahăr în loc de gel, care nu exista în comerț, la vremea aia: cum să te zburlească viscolul, apoi să-ți pleoștească ninsoarea coafura, să râdă de tine colegele? Umblam cu capul descoperit, logic: căciula era la fel de rușinoasă ca izmenele purtate pe sub uniformă!
Pauzele mari erau ocazii de mici flirturi, de ieșit la fumat, de schimbat impresii (sau hârtii de gumă, în cazul unor colegi mai tănănăi). Nu de ieșit în curtea liceului, „cu clasa, la o partidă de bulgăreală”, cum ne-au scos niște profesori mai tineri, care voiau să pară și iubiți de elevi. Iubire cu sila, că ăștia ne puneau, prin excursii, să cântăm în jurul focului de tabără – și ce cântece stupide încercau ei să ne învețe, cântece din studenția lor! Noi, băieții din clasă, eram mai degrabă rockeri, ascultam AC/DC, Deep Purple, Floyd, Yes, Genesis, nu panarame de pe vremea lui „Gaudeamus igitur”…
Deci pauza mare de-abia începuse, unii deja jucau fotbal de masă pe catedră, cu jucători din monede de trei lei (și mingea de cinci bani), când tinerele cadre didactice ne-au scos în curte, la bulgărit. Curte mare, spații largi, copăcei în jurul terenului de sport, plus zăpadă de o zi, ușor apoasă și lipicioasă. „Aici nu suntem profesori, ci doar colegi ieșiți să ne distrăm! Nu ne supărăm dacă ne dați cu bulgări în cap, că și noi vă dăm! Păzea!”. Am fost trei sau patru colegi care am văzut simultan, lângă trunchiul unui castan, omătul galben și portocaliu de pe măcar un metru pătrat, care arăta că maidanezii din cartier au găsit o gaură în gard. Nu ne-am vorbit: am acționat.
Țin minte doar că zăpada pișată de câini era incomparabil mai bună pentru modelat bulgări decât cea albă, imaculată, și că bulgării aurii nimereau ținta ca puși cu mâna sau ghidați prin laser. Bullseye! Gold! Domnii colegi ieșiți să se distreze nu s-au răzbunat în zilele următoare, deși am dat și teze: pesemne că nici n-au apucat să vadă cine a aruncat și după aia i-au usturat ochii. Oricum, au plecat repede acasă, că se îngălbeniseră la față, iar din toamnă am plecat eu la alt liceu. Și am aruncat mănușile cu care am făcut bulgării, că erau prea porcăite. Păcat că, la Jocurile Olimpice de Iarnă, nu-i o probă de tir cu bulgări aurii: sigur aș lua măcar aurul.