A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu m-aș fi chinuit acum să-mi aduc aminte. Se făcea că eram în vremea în care statul își chema fii la oaste și tot puștanul ajuns la vârsta majoratului primea acasă o depeșă prin care era chemat să se prezinte la CMJ pentru minunatul proces de recrutare. Un fel de departament CTC al statului urma să te măsoare și verifice, să stabilească dacă ești sau nu apt pentru Armată.
Eram prin clasa a 12-a și mai toți colegii mei fuseseră deja chemați la verificări. Cum ai mei s-au grăbit să scape de mine și m-au trimis la școală de îndată ce am împlinit 6 ani, majoratul m-a prins pe final de liceu, astfel că am ratat procesul de recrutare. Aș vrea să zic că m-am simțit nebăgat în seamă, dar nici că-mi păsa. Poveștile auzite despre armată, de la amicii mai mari, erau destul de ciudate. Cei care veneau în permisie n-aveau nimic bun de zis, în timp ce băieții mai în vârstă, peste care trecuseră niște ani de când își efectuaseră stagiul, aveau niște povești prea mișto să pară reale. Probabil că memoria selectivă își făcea treaba în cazul lor. Deși nu aveam o părere clară despre ce înseamnă armata, știam totuși destul de bine că nu prea vreau să o fac.
Am picat cu brio la facultate la Cluj, așa că m-am înscris la una second-hand la mâna a treia, Universitatea 1 Aprilie 1918 din Alba Iulia, unde plănuiam să stau un an, să învăț și să intru la buget la Cluj. Eram student deja, cum se zice, când m-am trezit că sunt chemat la recrutare. De la bloc, din generația mea, mai era doar un amic cu mine, pe atunci îl chema Claudiu, azi toți îi spun Sticluț. Până la urmă el a și făcut armata, una din ultimele generații de tineri trecuți prin malaxorul prostiei care era armata obligatorie. Tot procesul de recrutare mi-a confirmat cele mai mari obiecții la adresa sistemului militar, de la ierarhie și faptul că ordinul se execută, nu se discută, până la faptul că epoleții puși pe umărul unui berbec țin loc de argumente.
Era dimineață și destul de frig, țin minte destul de clar. În fața CMJ, acest templu al prostiei care era încă în Cetatea Alba Carolina, unde acum și-au făcut politicienii de la Consiliul Județean sediu de lux, eram adunați o ceată de puștani de prin tot județul. Încă speram să fie doar o formalitate, să intru, să le spun că sunt student, să le arăt hârtia care dovedea asta și să mă lase să plec în treaba mea. N-a fost să fie. Am trecut prin tot acel proces absolut imbecil. Țin minte frânturi, că probabil și mintea mea a făcut eforturi să uite toată stupizenia procesului de recrutare.
A fost un examen psihologic, în scris. Un fel de test grilă făcut de imbecili pentru imbecili, la care nu ți se spuneau rezultatele. Aveam să aflu la final că am răspuns foarte bine, de la șefuluțul unității, care era vecin de cartier. Habar n-aveam la momentul ăla că eram vecin cu șefuțul. Să-i dea Bunuțul tuse și junghi, că n-am să uit vreodată că m-a lăsat să plec ultimul de la toată acțiunea aia de căcat, pen’că „mergem în aceeași direcție”.
A fost și un examen oftalmologic, aprobat prin anii 70 și rămas în vigoare la vremea respectivă, în minunatul an 2.000. Degeaba am transmis medicului că am astigmatism hipermetropic și ce dioptrii am, degeaba i-am arătat ochelarii și chiar ultima rețetă, tot a trebuit să dau examen. Testul făcut de ei era cel care conta, cel cu panoul simplu cu litere de diverse mărimi, pe care trebuia să le citești pe măsură ce medicul militar le arăta cu un indicator din lemn. Poate că e un motiv să scapi de armată, mi-a zis medicul pe un ton condescendent. Nu era, evident, că mă documentasem înainte. N-aveam nici platfus, nici nu eram orb și, cel mai important, nici nu mă născusem în vreo familie de campioni, medaliată la proba de nomenclatură, ca să mă folosesc de vreo pilă din dotare. Aveam totuși dovada că-s student și eram deja în anii în care începuse să se vorbească despre NATO și o armată profesionistă.
A fost, țin bine minte, și un examen fizic. Din categoria fizica prostiei. Ne-au dezbrăcat pe toți la curul gol, ne-au cântărit și măsurat ca pe niște vite ce urmau să fie expuse la vânzare. Grupuri de nu mai știu câți exact am fost puși să intrăm într-o încăpere, să stăm aliniați în timp ce un pulică frânarul ne inspecta și nota te miri ce rahat într-o agendă sau caiet sau ce naiba era. Chiar dacă noi ne amuzam și râdeam ca niște proști, cei mai mulți chiar eram niște proști, tot procesul era parcă făcut să te umilească. Și, eventual, să te pregătească pentru umilințele care urmează odată cu încorporarea.
Mai spre finalul sesiunii țin minte că a venit acel comandant, da-i-ar Bunuțul tuse și junghi, și întreba pe unul și altul dacă ar fi interesați de armată, de cariera militară. Țin minte clar, ca și când ar fi fost ieri, că i-am zis că nu, n-am de gând să fac armata. Sunt student, i-am zis. O să faci după, la TR, mi-a răspuns el. Nu, n-o să fac niciodată. O să fac facultăți până după 35 de ani, o să fac copii, o să fug, orice, dar n-o să fac armata! Mă documentasem despre ce variante are la îndemână pentru a sări armata unul fără pile, cum era cazul meu.
Se făcuse deja după-amiază și omul părea că are chef de povești. A început să-mi povestească despre cariera militară, despre chestii pe care le poți face intelectual în cadrul Armatei și alte chestii. N-a reușit să mă convingă, dar a reușit să mă țină acolo până și-a terminat și el programul. Că, plm, mergeam în aceeași direcție spre casă.
Prin 2004, când am terminat facultatea, tocmai intraserăm în NATO. Era clar că serviciul obligatoriu va fi eliminat, era doar o chestiune de timp. Nici nu cred că se mai chiar alerga cu arcanul după toți puștii. N-am vrut să risc. Eram, totuși, în anul 2004 cu Băsescu Președinte și Atanasiu AVAS în post de Ministru al Apărării. M-am înscris la un master la Timișoara, despre care aflasem de la o prietenă de familie, Georgia. Cred că am fost o dată sau de două ori acolo, am plătit taxă și ce naiba mai trebuia, ca să am hârtia aia cum să sunt la studii. Să nu cumva să le vină tembelilor vreo idee și să mă invite la încorporare.
Acum, după mai bine de două decenii distanță, nu regret nimic. Dacă m-ar fi luat cu japca aș fi ajuns cel mai probabil la BD. Însă, astăzi, n-aș zice nu unor cursuri de instruire. În lumea în care trăim azi, cu demenți planetari puși pe război, nu văd nimic rău în niște stagii de pregătire, astfel încât toată lumea să aibă o minimă pregătire pentru cel mai nasol scenariu. Însă, înainte de toate, aș vrea ca profesionalismul ăla anunțat în urmă cu două decenii și jumătate să ajungă normă în Armata Română. Aș vrea ca atunci când argumentul autorității devine literă de lege – ordinul se execută, nu se discută – să am totuși siguranța că cel ce emite ordinul are și niște argumente, altele decât epoleții de pe umăr și nesfârșitul vid dintre urechi.