Săptămîna trecută am găsit un nou prilej de a fugi din redacție ca să mă plimb prin țară. De data aceasta s-a ivit ca scuză turneul de stand up comedy prin Ardeal pe care l-am făcut cu Teo. Am zis că o să fie o săptămînă de reîncărcare a bateriilor, de relaxare prin hoteluri, fără grija curățeniei de acasă, fără să fiu trezit de vecini care dau cu bormașina și de traficul de șapte dimineața. Iată cum m-am înșelat.
La plecare, trenul nostru n-a avut întîrziere în gară decît 100 de minute, dar, slavă Domnului, am ajuns la Cluj. Lent, tîrziu, dar sigur. Am luat un bilet la cușetă, în speranța că mă voi odihni. În realitate, să dormi la cușetă e mai tulburător decît să moțăi la compartiment. Sforăitul moșului din patul de dedesubt era atît de sincopat și neregulat încît, din cinci în cinci minute, aveam senzația că moare horcăind. Ajuns dimineața la Cluj, m-am dat jos din tren cu ochii roșii, numai buni să mă ascund în cireș, sperînd că mă voi duce la un hotel liniștit, unde să pot leșina și eu cîteva ore pînă îmi revin. Din păcate, am ajuns la Vila 69. Deși, cu un așa nume, te-ai aștepta ca în prețul camerei să fie inclusă și o prostituată, Vila 69 era mult mai decentă decît numele ei. După cum se pare, acel 69 reprezintă doar anul de fabricație a mobilei. La toaletă era și mai dubios. Ventilatorul mic și obosit de la aerisire nu făcea față mirosului de mucegai crescut la lumină de neon și umezeală. M-am bucurat să văd, totuși, că recepționera nu s-a zgîrcit deloc cu prosoapele și mi-a dat destule, chiar dacă eram singur în cameră. La duș însă s-au dovedit foarte utile, cînd a trebuit să fac din ele bureți ca să nu inund baia, fiindcă mai multă apă curgea prin găurile din duș decît prin scurgeri.
După o noapte grea la Vila 69 și o trezire de dimineață din partea recepționerei, am plecat cu mai mult optimism spre Satu Mare, știind că acolo voi fi cazat la un hotel de patru stele, amenajat într-o veche casă burgheză de pe la mijlocul secolului XIX. Într-adevăr, încă de la intrare, hotelul arăta boierește rău. Mobilierul e vechi, dar bine întreținut, decorațiunile nu-s prea chicioase, iar grinzile vechi și groase de lemn, elegant vopsite într-un ton închis, arată cum timpul a învechit casa ca pe un vin bun. Dezamăgirea vine cînd intru în cameră și mă lovește în nări, ca un cui, mirosul ăla de hotel vechi, de detergent industrial combinat cu acarienii morți adunați în saltele și în covoare. Să încerci să acoperi mirosurile de vechi cu chimicale e ca și cum ai încerca să maschezi mirosul de taximetrist bucureștean cu un brăduț odorizant. Oricum, de cele patru stele ale hotelului primeam niște paturi super-confortabile, un duș cu radio (unde poți să cînți „Dragostea se face-n minim doi” în același timp cu Alex Velea) și un televizor șmecher. Pînă aici, totul corect. Ce nu ne așteptam să primim era un vas de toaletă atît de șubred prins de podea, încît aveai senzația la fiecare utilizare că te-a prins cutremurul pe budă.
Cu toate că am avut două spectacole sold out, cu un public fantastic, am plecat de la Satu Mare descumpănit în continuare de micile hoteluri din țară. La Timișoara, următoarea destinație, nici n-avea cum să fie mai bine, fiindcă știam că dau cele patru stele pe un hostel, pe numele lui Costel. Din fericire, trend-ul turneului s-a păstrat, iar așteptările mi-au fost din nou înșelate. Deși mă temeam că o să împart o cameră cu șase vietnamezi și trei nemți păroși și naturiști, am primit la hostel o cameră dublă, simplă, ieftină și curată. Ba mai mult, hostelul avea un xbox în sufragerie, jocuri de societate și un cîine mișto, care știa să cînte. N-aveai cum să te plictisești. Singurul pericol pe care l-am văzut la hostel era dușul. Poate oi fi eu mai pudic, dar n-ai cum să nu fii panicat cînd știi că în orice moment poate să intre lîngă tine un negru cu pașaport de Schengen.
Cel puțin pentru o vreme m-am lecuit de hoteluri, fie ele și de lux. Chiar și cînd scriu aceste rînduri mă bușește dorul de casă, de baia mea cu dușul ăla prost prins în perete, dar pe care îl cunosc și la care știu cum să dau drumul la apă fără să mă opăresc pe cur. Mi-e dor de minifrigiderul meu, care nu e mini deloc și în care o bere la doză costă 3 lei, nu 8. Mi-e dor de acarienii mei vii, cu care mai pot schimba o glumă. Mi-e dor de bormașină – da, de bormașină – ca de mama.
Publicat în Cațavencii 10(88) 2013
