Demult tare, pe cînd puricele se încălța cu 99 de ocale de fier și se înălța pînă la cer, adică la începutul anilor ’60, obișnuiam să-mi petrec vacanța de vară la bunici. Satul Cataloi era cam la 11 kilometri de Tulcea, iar cînd avea timp și vecini cumsecade dispuși să de o mînă de ajutor, bunicul (Tătuțu, cum îi spuneam) venea la gară cu trăsura. Drumul era lung, lung, cu schimbare de garnitură la Cernavodă. Așa că ajungeam la destinație sfîrșit de puteri și de așteptare. Copiii se plictisesc de moarte în tren, dacă nu se întîmplă nimic, iar călătoria nu avea nici un cîrlig. Șes, sate și fum de locomotivă. Nu apucai să scoți capul pe fereastră că îți și intra funingine în ochi. Cînd nu venea trăsurica, o luam pe jos. Patru kilometri ca un catralion de infinite separau gara de casa bunicilor. Da, dar ajuns acolo, parcă îl apucam pe Dumnezeu de picior. În curte erau, de regulă, verii mei Anicuța, Marian, Laurian (mare prieten și părtaș de farse), Lenuș, Mihaela și exact în clipa aia zbura oboseala cu ața.
Aveam norocul unei bunici dumnezeiești (Duduia), care nu obosea și nu se supăra niciodată. Mult mai tîrziu aveam să aflu cît de nefericită fusese la viața ei, măritată cu un om pe care nu-l iubea și care nu o iubise niciodată. Dar nu despre asta e vorba. Noi, copiii, nu aveam treabă cu necazurile maturilor. Săraca, repara de zor picioarele puilor de găină cu care exersam aruncări de la distanță. Sau se urca pe casă bodogănind, să ia cățeaua (Azorica) pe care o trăsesem acolo, de funie.
Noi mai degrabă ne storceam creierii cum să intrăm în grajdul vacii, să lingem sare. Nu exista senzație mai plăcută decît să-ți lipești limba de drob și să încerci gusturi fruste. Cui îi păsa că vaca făcea asta înainte și după noi? Dar rîpa din stînga curții? Păi, acolo era capătul fermecat al pămîntului și parcurgeam traseul pe sub pod către magazinul satului, de unde luam, în pungi de hîrtie groasă, dropsuri cu figuri. Apoi alergam cu cercul sau cu zmeul lipit cu cocă. Nu-i de mirare că lumea de acolo era exclusiv diurnă. Seara cădeam rupți.
Ei bine, într-o seară de iarnă, în vacanța mică, am aflat de existența Loteriei române. Duduia se uita pe un bilet vechi, din ăla cu 89 de numere. Era vechi rău, cred că Tătuțu îl jucase cu ani înainte, dar, păstrător cum era, îl pusese bine. M-a vrăjit caroiajul roșu și am înșfăcat un toc și am desenat și eu ceva asemănător, pe o coală cu pătrățele. Apoi am bifat, la întîmplare, cîteva numere. După cîteva zile, Duduia s-a dus în centru, la Loterie. Și a luat și hîrtiuța mea, de curiozitate. Mare i-a fost uimirea să constate că alesesem bine. În clipa aia, și-a luat inima-n dinți și a întrebat dacă nu mi s-ar putea valida biletul. Spre dezamăgirea ei, nu. Dar pe mine m-a durut în cot. Ce știam eu!