Cînd noi facem migrenă la București,
cineva își freacă palmele la New York, fiindcă 70% din prețul pastilei de Advil pe care o înghițim ajunge în buzunarul unui producător american de medicamente. 30% din toate medicamentele importate în România sînt exportate de companii americane, care au încasări anuale de aproape un miliard de euro. Afacerea cu bacterii și viruși românești duduie. Alină suferințe, salvează vieți, ajută la slăbit, îmbunătățește performanțele sexuale, în fine, face tot posibilul ca producătorul american de pe Coasta de Est, alb, anglo-saxon și protestant, să nu simtă, la slujba de duminică, povara banilor făcuți în colonii.
Pe teritoriul României sînt disponibile leacuri americane produse de Pfizer, Abbott, Amgen, Merck, Johnson & Johnson, Eli Lilly, Bristol Meyers Squibb și alți cîțiva titani mai mici. Aproape toți au sediul central în New York, New Jersey, adică la cîteva restaurante depărtare de birourile FMI. Așa s-a strecurat pe lista scurtă a Fondului problema arieratelor din sănătatea românească. Între homar și cafea, sau poate între comision și solidaritate, lobby-ul producătorilor americani a făcut presiuni pe agenda lui De Vrijer cel puțin egale cu cele făcute de șampanie pe vezica lui. Așa că, la negocierile cu Guvernul Ponta, FMI a cerut răspicat plata producătorilor de medicamente.
Luați însă cu suspendarea, cu referendumul,
cu alegerile parlamentare și cu împărțirea puterii, noii stăpîni ai țării au uitat de directiva europeană privind combaterea întîrzierii la plată în tranzacțiile comerciale. Potrivit ei, începînd cu 16 martie 2013, toate facturile emise pe teritoriul UE, deci și în România, trebuie plătite în 30 de zile sau, în cazuri excepționale, în 60. Altfel, creditorii sînt invitați să aplice penalități de peste 8%, adăugate dobînzii Băncii Naționale, care e de peste 5%. Ei bine, FMI a ales această ocazie juridică și a bătut în cuie, în discuția noului acord, obligația Guvernului Ponta de a respecta directiva europeană DOAR PE SECTORUL SĂNĂTATE. Ministrul Nicolăescu a anunțat că au fost prevăzute în buget 3,5 miliarde de lei pentru plățile din urmă, apoi a dat fuga la congresul PNL ca să prindă fotografia de grup cu cei 31 de vicepreședinți.
Piața românească a bolii, a suferinței și a morții
produce profituri, dar are nevoie de finanțare privată serioasă. Medicamentele compensate, adică cele plătite de stat, sînt înghițite sau injectate pe loc, dar sînt plătite după 300 de zile. Producătorii americani, britanici, francezi și de alte naționalități finanțează 240 de zile din cele 300, iar distribuitorii restul de 60. Fără acest credit masiv cu dobîndă zero și fără garanții finale că banii sînt livrați, pastilele, siropurile și alifiile de import dispar. Așteptarea de 300 de zile e recompensată, firește, de cîștiguri ca la cazino. Ele sînt însă posibile doar împrumutînd statul român cu un miliard de euro anual.
Ideea europeană de a plăti producătorii de medicamente la 30 de zile e foarte bună. Germania, Olanda, Franța și alte cîteva state al căror buget pentru Sănătate depășește 9% din PIB se descurcă. România însă se poate stinge cu zile în fața miliardului, și nici un medicament american, oricît de miraculos, n-o mai poate pune pe picioare. Cele 3,5 miliarde de lei prevăzute în buget există doar pe hîrtie, iar dacă ar exista și în realitate, mulți miniștri ar începe să creadă în magie. Dacă România se angajează să-i plătească pe producători și pe distribuitori la 30 de zile, ea neavînd banii, sfîrșitul e aproape. Producătorii vor refuza să mai finanțeze statul și vor cere să fie plătiți de îndată. În loc de 240 de zile, vor aștepta pe banii lor doar 30. Distribuitorii, la rîndul lor, nu vor mai putea nici importa, nici finanța. Unii vor da faliment, alții se vor specializa pe nalbă, mușețel și piramidon. Dacă nu descoperă repede petrol sub Palatul Victoria, statul va trebui să se împrumute, dar de astă dată cu dobîndă.
În schimb, dacă tratează directiva cu învăluiri mioritice,
cu temporizări și cu eșalonări, scapă. Plata graduală a datoriilor, introducerea treptată a rigorii și evitarea șocului sînt, de data asta, nu numai metode românești, ci și opțiuni raționale. Într-un studiu de impact asupra aplicării directivei, experții unei companii multinaționale de consultanță – una din cele Big Four – susțin că "finanțarea unei reduceri imediate a termenelor de plată este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă, în contextul unui buget aflat sub presiune". Mai mult, implementarea parțială a acestui sistem de plată într-un singur sector nu înseamnă conformare cu directiva europeană, ci favoritism. Restul României poate întîrzia liniștită cu banii, la fel de liniștită ca Portugalia, Spania, Grecia, Bulgaria, Ungaria și Cehia, țări care au optat pentru conformare treptată.
Așa că soarta paracetamolului, a insulinei, a citostaticelor și a celorlalte prafuri care ajută morții să voteze încă din timpul vieții atîrnă de un mic troc balcanic. Se zice că bunăvoința americanilor vindecă aproape orice boală politică dobîndită la referendum, iar ăsta ar fi motivul pentru care trebuie importată cu orice preț.
Publicat în Cațavencii, nr. 8(86), 2013
