Vladimir Tismăneanu l-a apărat pe Mircea Cărtărescu la fel de inspirat ca unul care mîngîie o pisică cheală cu o mănuşă de glaspapir. Împotriva cui? Împotriva unor trepăduşi pe care istoria se pişă din zbor, a unor gurălăi care zbiară în faţa propriei galerii. Împotriva lor, Cărtărescu se apăra singur cu prepoziţiile şi conjuncţiile, nici nu era nevoie să scoată din cazărmi Levantul.
Ba cred că, de Halloween, domnul Tismăneanu s-a costumat în Beria şi l-a vizitat pe Cărtărescu, spunîndu-i că a fost trimis de Ponta ca să-l aresteze. E uimitor să vezi că Mircea Cărtărescu se teme pentru propria libertate, cum a afirmat într-un interviu din Formula AS.
O năvală de texte au venit în sprijinul genialului romancier, toate exploatînd dimensiunea politică, democratică, antitotalitară a operei acestuia. Să mizezi la domnul Cărtărescu pe viziunea antitotalitară şi profund democratică e ca şi cum l-ai lăuda pe Messi pentru jocul de cap sau ca şi cum ai spune că BMW e o super-maşină pentru că are un portbagaj încăpător.
Da, de o lipsă de imaginaţie e vorba în cazul lui Vladimir Tismăneanu. Mai ales că sînt mulţi cărora le-a intrat în cap că Nobelul îi va reveni cîndva lui Cărtărescu tocmai pentru implicarea în societate, tocmai pentru forţa de a deconstrui realitatea opresivă din vremea dictaturii ceauşiste. Nimic mai fals. În cazul operei lui Cărtărescu, Tismăneanu e un excavatorist care încearcă să apuce cu dinţii de fier ai cupei un vas de porţelan.
Domnul Tismăneanu are un dar, sau un viciu, sau o pasiune: ideologizează. Nu politizează, ideologizează. Funcţionăreşte, birocratic, orice fapte ar culege din jur, la sfîrşitul zilei tot comunism îi iese. Face, printre analişti, figura pe care o face Cornel Dinu printre comentatorii sportivi: nu iese din aerul rarefiat al ideilor primite de-a gata decît pentru a se scîrbi şi pentru a-şi remonta avîntul. Pe Vladimir Tismăneanu nu-l interesează atît de mult Victor Ponta cît faptul că el este exponentul stalinismului. Cum adică? Simplu: păi, în spatele lui Ponta e Năstase, în spatele lui Năstase e Iliescu, în spatele lui Iliescu e URSS şi, deci, comunismul în forma sa stalinistă. Ce vede domnul Tismăneanu în partea cealaltă a clasei noastre politice? Pe Hannah Arendt. La fel de simplu: Băsescu, Barroso, Uniunea Europeană, anticomunism, Hannah Arendt.
O dialectică scorţoasă îi pune mereu în mişcare textele. Prezintă, cu mina afectată a unui cercetător din reclamele la iaurturile Danone, de o parte democraţia luminoasă a Vestului, altfel deloc chestionată, de altă parte comunismul de factură stalinistă care ameninţă din cărţi România domnului Tismăneanu.
Cumva, Vladimir Tismăneanu este conştiinţa vie a unei lumi de mult răposate.
Publicat în Cațavencii, nr 43, 31 octombrie – 6 noiembrie 2012
