Până la scandalul cu mutatul ambasadei a existat un memorandum adoptat de Guvernul Dăncilă. Unul secret. De ce să nu îi spunem protocol?
Și de ce acest protocol ar fi altfel decât alte protocoale?
Așa, de departe, sunt asemănătoare. Abia după ce Dragnea a zis-o în clar că mută ambasada și s-a scandalizat lumea, Dăncilă a ieșit să ne liniștească: nu, nu, stați liniștiți, e o platformă de discuții.
Poate că ar trebui să avem o clarificare mai bună și a acestor termeni: protocol, memorandum, platformă de discuții. Nu de alta, dar vedem cum, de prea multe ori, ele ajung să devină abuzive, lipsite de transparență sau cu un picior pe gâtul unor legi în vigoare.
Dincolo de asta, s-o vezi pe Viorica Dăncilă că-și umflă pânzele în cap pentru o misiune externă e mai mult decât caraghios. A fost îmbrățișată, pupată, medaliată, premiată, parcă tocmai a inventat ideea de ambasadă.
La Dragnea lucrurile sunt mult mai simple: omul își caută aliați. Oriunde, oricum. Iar Trump i-a fost un aliat la îndemână. Deși nu se poate spune asta văzând atitudinea lui Hans Klemm. Sau, de fapt, nu ne-am mai uitat noi în ultimele luni la atitudinea lui Klemm. Dragnea s-a săturat de UE cum ne-am săturat noi de sărăcie. Pentru el, ca politician, UE este aia care-i tot spune că DNA și Kövesi sunt bune. Prin asta, Dragnea arată că poate să facă și el ceva și că, dincolo de multe altele pe care le face prin mâini nevăzute – cum sunt Iordache, Dăncilă și alții –, are și el un profil. Și-a făcut omul poză cu Trump, mai vrea una, cu mai mulți pixeli pe ea și în care să nu pară că președintele american îl gonește de la masă, zicându-i că nu îi trebuie nici lanternă, nici unghieră.
Mai amuzant mi se pare că anul acesta am descoperit și că avem politică externă. Până acum am fost aliații disciplinați ai NATO și ai ălora cu ciungă în păr de la UE. Anul ăsta s-a zis clar în Parlament că România dorește unirea cu Moldova și iată că ne-ar interesa ceva ce nu are cum să ne intereseze: ambasada României din Israel.