Nu-l văzusem nici măcar pe stradă pe bătrînul Jean Grosu, traducătorul Peripețiilor bravului soldat Svejk, pînă nu l-am vizitat în apartamentul lui dintr-un vechi bloc din centrul Bucureștiului. Încă nu apăruseră bulinele roșii la parterul blocurilor zăpăcite de cutremure. Cel în care locuia Jean Grosu, la ultimul etaj, era atît de zdruncinat după cutremurele din 1990, că n-ar fi avut nevoie de nici o bulină ca să-ți dai seama în ce stare era. Puteai băga mîna printre crăpăturile zidurilor. Traducătorul adusese un meșter să-i cîrpească pereții apartamentului, fiindcă îi bătea vîntul în casă. Nu zugrăvise după aceea. Ar fi fost prea mare balamucul! Pereții micului său apartament păreau bandajați. Dar fatalistul Jean Grosu era mulțumit, de parcă tocmai și-ar fi scos capra din casă. Îl înconjura o dezordine simpatică de cărți și vechi dactilograme cu hîrtia îngălbenită ale multelor cărți pe care le tradusese.
La fel ca majorității optzeciștilor care știau pe de rost lungi fragmente din Svejk, mai ales cele în care apăreau cuvintele „cur” și „căcat”, Jean Grosu mi se părea un soi de ambasador miraculos al lui Hasek, într-o perioadă în care cenzura nu îngăduia asemenea vorbulițe nici măcar din partea clasicilor literaturii universale pe care-i agrea regimul. L-am întrebat cum s-a descurcat cu cenzorul cărții sale. Avusese răbdare și cînd cenzorul, care se transformase într-o întreagă comisie, îl invita să găsească în bogata limbă română termeni mai convenabili, răspundea invariabil că, dacă Hasek scrisese „cur” și „căcat” în cehă, și fusese tălmăcit astfel în celelalte țări vecine și prietene, el, Jean Grosu, nu-l putea trăda pe autor traducînd altceva în românește.