Tocmai predasem articolul în care îmi anunțam intenția de a demitiza manifestația-maraton din Piața Universității ’90, cînd realitatea mi-a servit o ditamai demitizarea. Am văzut circulînd pe net o fotografie recentă cu fîntîna de la Arhitectură, unul dintre polii manifestației de acum douăzeci și cinci de ani, acoperită pînă-n margini cu o mare sculptură pop-art din plastic sau mucava, întruchipînd o pungă mijită de floricele, dintre cele pe care le cumpără puștii la multiplex, după moda americană. Mulți dintre voi or fi văzut-o, poate chiar pe viu, trecînd prin preajma ei, și unii or fi aflat deja că e vorba de o reclamă neconvențională pentru un mall care stă să se lanseze. Am citit apoi multe comentarii despre impietate, despre întinarea memoriei, despre cum „aici au murit oameni” etc.
Eu nu prea comentez reclame, sînt destui s-o facă. Dar, cel puțin asupra mea, „neconvenționala” asta a avut efect: m-am gîndit că, în ciuda imaginii combativ-încrîncenate care s-a creat în timp despre Golaniadă, o mare parte dintre cei care veneau aici o făceau ca să se distreze. Ca să se simtă bine împreună. Ca să petreacă vremea agreabil. Ca să socializeze, ca să facă noi cunoștințe sau – ei, da! – ca să agațe. Ce e rău în asta?! Se numește viață.
Montajele video pe care le vedem azi la TV, atunci cînd e evocată manifestația-maraton de acum douăzeci și cinci de ani, ne arată oameni strigînd, încăierîndu-se, agitînd pancarte – asta dacă nu cumva se trece direct la violențele din 13-15 iunie. Face parte din retorica bombastic-scandalistică a știrilor din ziua de azi să rezume totul la pumni și răngi. Și face parte din logica propagandistică a sistemului politic să evoce acea perioadă în tonuri contrastante. Dar cine a fost în Piață poate depune mărturie: viața de zi cu zi din Golania era lejeră, haioasă și liberă de constrîngeri, incredibil de liberă pentru noi, cei de atunci, care trăiserăm mai toată viața sub presiune. Însuși faptul că oamenii simpli puseseră stăpînire pe intersecția principală a Capitalei, transformînd-o în ceea ce părea firesc din punct de vedere urbanistic – o zonă pietonală –, ne dădea impresia că intram în normalitate. Cine a scris pe borne și pancarte „Kilometrul Zero al Democrației” sau „Zonă liberă de neocomunism” s-a referit (printre altele, și) la asta: la libertatea de a umbla, de a te întîlni, de a te simți bine în companie.
Nu știam noi pe atunci s-o spunem, dar da: Piața a fost primul nostru mall.
Unii dintre manifestanți se găteau anume, puneau hainele cele bune „de oraș”, ca pentru o seară la Operă. Mersul în Piață era un prilej de găteală și pentru promotorii subculturilor juvenile, cu cochetăria specifică fiecăreia: geci de piele și bocanci pentru rockeri, lanțuri și ținte pentru punkiști, ii și coliere pentru folkiști și hippioți, chimire și cojocele pentru ligarzii lui Munteanu. Trebuie amintit ceea ce azi ne pare destul de ciudat: în restul orașului, rockerii și punkiștii și-o cam luau. Fie și măcar verbal: se găseau destui „oameni de bine” care să te admonesteze pentru o pereche de blugi mai strîmți sau pentru o coafură mai cu panaș. Toate aceste tensiuni se dizolvau în Piață, acolo unde tătăița conformist cu pălărie se lua de braț cu junele teribilist cu creastă. Cei care voiau să evadeze din comunism experimentau ceea ce sociologii numesc communitas, forma cea mai firesc umană de solidaritate.
„Lume pestriță”, „carnaval”, “spectacol cotidian” sînt formule cu care comentatorii politici serioși ai vremii comentează, cu îngăduință superioară, pe alocuri malițioasă, „atmosfera de sărbătoare” a Pieței. Se cîntă cu chitări în preajma corturilor (mai tîrziu și în Balcon), se fac miștouri spontane (uneori, rar, chiar și în timpul rugăciunilor publice), se improvizează momente comice care intră automat în folclor, cum e cel al scuturării cheilor în momentul evocării lui Iliescu („ți-a sunat ceasul”) sau al asumării frondiste a titlului de „golan” (jignire-gafă a aceluiași lider la adresa participanților). Nu venise încă moda A4-urilor cu mesaje șmechere în engleză. Era mai multă oralitate, sloganurile se făceau pentru a fi scandate, nu sharuite pe Facebook. Pancartele erau rare și lucra la ele o zi întreagă cîte o grupă de studenți, cu pensule și vopsea, pe suluri imense de pînză.
Se cînta și se dansa mult, erau parodiate cîntece la modă precum “Lambada”. Comentatorii încruntați care, peste ani, aveau să le reproșeze neseriozitate sindicaliștilor care au executat “dansul pinguinului” în față la Guvern ar fi avut din plin ce critica la neserioșii de golani. Și chiar o făceau jurnaliștii Puterii, în descrieri acide ale „adunăturii” pline de „culoare”. De multe ori „culoarea” aceasta căpăta un sens disprețuitor, chiar discriminator: este cazul romilor, reflectați în presă ca bișnițari, combinatori, hoți. Dumitru Dincă, fost revoluționar, lider al protestatarilor și militant activ, este încondeiat ca „tuciuriu” și „obraznic”.
Bișnițarii, fie ei romi sau nu, sînt văzuți ca o pată întunecată de către presa răuvoitoare a vremii. Lumea micilor întreprinzători din Golania, care le furnizau protestatarilor covrigi, țigări, răcoritoare și bere, formează o rețea întreagă de mic comerț, la limita traficului. Rockerii au sistemul lor de troc (de discuri, casete, tricouri etc.) care, la un moment dat, se monetarizează. Am adunat mărturii despre o fetiță din blocul “Dunărea” care venea zilnic cu clătite. Circulă un mit urban – neverificat, dar semnificativ – despre un îmbogățit al tranziției care și-a pornit înavuțirea vînzînd mici manifestanților. La mall-ul nostru în aer liber nu trebuia să cauți food-corner-ul: venea el la tine. Și nimic din acest comerț ambulant nu era fiscalizat în „zona liberă de neocomunism”… Cazinoul și jocurile cu fise aveau predecesorii lor: nu lipseau coțcarii cu alba-neagra (și nici fraierii care să joace).
Ne-am distrat bine în Piață. E drept, nu era hedonism dintr-ăsta tîmp, consumerist, cum ni se bagă azi pe gît la show-uri cu „super-distracție” și „mega-spectacole” de primărie. Era mult haz de necaz, era multă frondă și contestare, da! Dar cine vă zice azi că, timp de mai multe săptămîni, în Piață s-au ținut numai prelegeri politice și parastase pioase mănîncă… altceva decît popcorn!