Autorul acestei cărți, Adrian Wooldridge, cel ce a scris prima istorie a meritocrației, e el însuși unul dintre produsele de lux ale aristocrației universale a talentului. A studiat strălucit istoria la Oxford, unde și-a luat apoi și un doctorat în filosofie. În pozele sale recente, din spatele unor ochelari de tocilar, te privește zîmbitor un tip care provine dintr-o familie oarecare. Ridicat pe puterile sale, timp de peste douăzeci de ani, Wooldridge a fost editorialist la săptămînalul britanic The Economist căruia acum îi dă direcția politică și unul dintre cei ale căror opinii și analize contează pînă dincolo de lumea presei.
Ideea de a scrie o istorie a meritocrației i-a venit, spune el, într-un moment în care aceasta era atacată și de la stînga, și de la dreapta, și i se puneau în cîrcă și păcate pe care nu le are. Ar fi vina meritocrației pentru anemierea pînă la dispariție a texturii relațiilor comunitare, zic criticii ei din stînga, în timp ce criticii de dreapta o acuză că ar produce oameni de nicăieri – cum susținea fostul premier britanic conservator Theresa May.
Și meritocrația poate fi coruptă pînă la a se transforma în opusul ei, constată Wooldridge, dar, și ca formă de selecție, și ca sită a valorii, ea rămîne cea mai sigură metodă de promovare și de conducere, dintre cele cunoscute, cu care se poate pune capăt arbitrariului, nepotismului și corupției. Meritocrația a creat lumea modernă, spune convins și convingător W., după ce i-a examinat activul și pasivul, începînd de la Republica lui Platon și de la mandarinatul chinezesc, complicatul sistem de recrutare, examinare și selecție a funcționarilor publici.
Sistemul imaginat de Platon în Republica, pe care Aldous Huxley l-a luat în tărbacă și l-a ridiculizat în Brava lume nouă, e cercetat și astăzi ca sursă de inspirație de adepți ai meritocrației. China s-a întors la morala confucianistă și la examenele pentru ocuparea funcțiilor în administrație și în partid, desființate pe vremea lui Mao. O întoarcere care poate face din China o putere tot mai de temut. Atît doar că, remarcă ușurat Wooldridge, după ce Xi Jinping a decis să se eternizeze la președinția Chinei, sînt destule șanse ca meritocrația să cadă pe mîna lingăilor președintelui și, în pofida revenirii la morala lui Confucius, corupția să șubrezească în continuare statul și să ducă la convulsii sociale. Mai cu seamă că și pînă acum revenirea la morala confucianistă nu i-a împiedicat și nu-i împiedică pe înalți funcționari chinezi sau pe mandarini ai partidului care au apucat puterea după 1990 să agonisească tone de bani din corupție și să-i pitească în pivnițe secrete.
Trecerea bruscă de la sărăcia întregului popor la capitalismul de porunceală n-avea cum să nu trezească lăcomia și dorința nebună de tezaurizare printre noii mandarini ai Chinei, filosofează Wooldridge. Tot el remarcă la Napoleon, cel plecat din rîndul micii nobilimi pîrlite din Corsica și ridicat pe propriile sale speze, că a reformat meritocratic Franța și își motiva trupele cu celebra formulă „În ranița fiecărui soldat se află basonul de mareșal“ în timp ce-și căpătuia frații, pe care i-a pus regi în țările ocupate de armatele sale.
Acolo unde meritocrația se împiedică sau e chiar deturnată, ceea ce se poate întîmpla nu numai în lumea politică, ci și în medii academice cu tradiții, din țări occidentale în care competiția valorilor funcționează, Wooldridge e convins și face proba pentru cititori că asta întîmplă din prea puțină meritocrație. Sau din pricină că regulile jocului sînt aplicate fără înțelepciune de cei ce arbitrează competiția.
Cu toate scăderile ei de azi, meritocrația funcțională din țări occidentale atrage elitele altor țări, din Occident sau de aiurea, unde nepotismul și corupția pun bariere concurenței oneste, constată istoricul.
Impecabil construită și de un admirabil echilibru între relatarea faptelor și analiza lor, Aristocrația talentului te pasionează. Îți dă o perspectivă netă asupra lumii de azi și te stîrnește să-ți evaluezi sau reevaluezi locul și rostul în întregul de aici și în cel din lumea largă. O carte care probabil că pe amatorii de competiții cinstite îi va face să-și ia tălpășița din România sau să iasă în stradă, iar pe beneficiarii corupției și ai nepotismului să-și declare iubirea neabătută de țară și de tradițiile ei recente.
Adrian Wooldridge, Aristocrația talentului. Cum a creat meritocrația lumea modernă, traducere de Adina Avramescu, Editura Polirom, 2023.
Din cele cca. 450 de pagini, cele 15 despre China par a fi clou-ul cartii ?!
Nu, dar sînt cele care te bagă cel mai tare la idei. Pe mine, cel puțin.