În 1987 trebuia să mă duc în America, la bursa Iowa. Primisem invitația americanilor, mă dusesem de nu știu cîte ori pe la ambasada Statelor Unite, unde stătusem de vorbă cu atașata culturală, care mi-a devenit simpatică atunci cînd mi-a spus că auzise de cărțile mele, și cu doi funcționari români de la ambasadă.
Am completat cîteva formulare, dintre care cel mai amănunțit era formularul pentru asigurarea de sănătate. Mi-am înșirat acolo toate bolile de care suferisem, plus că aveam măsele plombate și că purtam ochelari de miop. În alt formular am scris ce orașe voiam să vizitez în America și ce anume din acele orașe, ce preferințe alimentare aveam și încă vreo cîteva chestii de care am uitat.
Pușcașii marini de la poartă și dinăuntrul clădirii, niște tipi înalți și musculoși, aveau memorie vizuală, așa că de la a treia vizită acolo mă recunoșteau – adică nu se mai uitau scrutător la mine. Pe atunci, ambasada Statelor Unite era în mijlocul Bucureștiului, într-o clădire semeață, care avea și o curte încăpătoare, pe o stradă de lîngă Intercontinental. În jurul ei își făceau rondul milițieni plictisiți și se plimbau niște civili cu priviri atente, care nu păreau simpli cetățeni.
Funcționara româncă pe care am întîlnit-o de fiecare dată, cea care se ocupa de „fail-ul” meu, m-a întrebat într-o zi cum stăteam cu pașaportul. Cum să stau?! Făcusem cerere și așteptam. N-ar fi fost rău, m-a sfătuit mititica femeie, care părea pățită, dacă m-aș fi dus să mă mai interesez ce și cum.
M-am dus la tipa de la Uniunea Scriitorilor care se ocupa de pașapoarte. Era, auzisem, fata securistului care răspundea de Uniune. „Documentele își urmează cursul lor!”, mi-a spus optimistă tipa, care apoi mi-a zis și că pașaportul meu depindea de cei de pe Nicolae Iorga. Asta era o stradă, strada pașapoartelor, cum i se mai spunea.
Cu ambasada ajunsesem la relații de detaliu, inclusiv la sfaturi amicale despre valizele cu care aveam să plec din România. Nu merita să-mi încarc bagajele cu prea multe haine, fiindcă acolo cu siguranță aveam să-mi cumpăr altele, ca să nu par „ciudat”. Dar un costum, ceva, pentru ocazii protocolare? O să găsești acolo și costume, nu-ți face probleme. Așa că, tot scoțînd de pe listă una și alta, ajunsesem la concluzia că n-aveam nevoie decît de o valijoară cu chiloți, cămăși și cu niște haine de schimb, „casual”, pentru început. Totul era în regulă, dar pașaportul întîrzia. Adică începuse numărătoarea inversă: nu mai era decît o lună pînă să-l primesc, apoi trei săptămîni, încît funcționara de la ambasadă m-a întrebat dacă chiar voiam să mă duc la bursa Iowa. Eu voiam, dar fără pașaport??? La care doamna m-a întrebat de ce nu făceam ce trebuia. Nu cunoșteam pe nimeni la pașapoarte? De unde să cunosc?!! Păi, socrul dumneavoastră a călătorit în străinătate, și soția dumneavoastră, chiar și în China!
Ia uite cîte știau americanii despre familia mea lărgită prin căsătorie, mi-am zis atunci. De fapt, chestiile astea nu le știau americanii, ci funcționara româncă de la ambasadă, care avea și alte surse. Una peste alta, n-am primit pașaportul.