Cînd moartea mi-a făcut din c-u-r cu ochiul,
pe cînd eram elev, la primul bal,
m-a scos din dans țiganca cu ghiocul,
zicîndu-mi că-s naiv dar genial,
fiindcă respect prea mult această tîrfă
care l-a-mbîrligat pe Beethoven,
ferindu-l de șampanie și bîrfă
și de dulceața unui coq au vin,
să rîdă lumea că n-a fost la dame,
că n-a ciupit subretele de fund,
că n-a vrut artificii sau reclame,
că la Viena nu s-a dat rotund,
c-a stat chircit și surd să o dezmierde
pe clapele unui uscat clavir,
cînd ei îi mirosea a nucă verde
iar lui îi mirosea a cimitir.
D’aia n-aș vrea să mor în timpul vieții.
Nici bîzîit de-un roi de farmacii.
Cît timp îmi ciripesc în cap sticleții
Nu mă îndur să mă clintesc de-aci.
Cum s-a îndrăgostit Beethoven de propria-i moarte
