Unii dintre redactorii de la Praga ai Europei Libere erau de părere că văd mai bine lucrurile de la distanță decît le vedeam noi din București. Cel mai încredințat de superioritatea acestei perspective era criticul literar Mircea Iorgulescu. E drept că făcea des vizite în România și că se întîlnea cu liderii partidelor de atunci. Se ducea și prin țară, ca să-și viziteze mama și ce rubedenii mai avea prin provincie. Apoi făcea diverse generalizări, pe un ton care nu admitea replică.
La Praga, Iorgulescu voia să aibă un birou al lui, ca și șeful departamentului românesc, Nestor Ratesh. Cum el n-avea o funcție care să-i permită un birou separat, i s-a spus să se mulțumească cu locul pe care-l avea împreună cu ceilalți din redacție. Iorgulescu nu s-a lăsat. La etajul unde era departamentul românesc exista și o cămăruță în care femeile de serviciu își depozitau instrumentele de lucru. Iorgulescu a pus ochii pe ea și nu s-a lăsat pînă n-a transformat-o în biroul său.
De acolo mergea în inspecție prin încăperile redactorilor și în vizită la biroul lui Nestor Ratesh. Aproape totdeauna avea de comunicat o idee de subiect sau o propunere de strategie a departamentului. N-avea o funcție oficială, dar Nestor Ratesh îl numise adjunctul său, bucuros că putea scăpa astfel de chestiile organizatorice la care nu se prea pricepea. Așa că atunci cînd Ratesh se ducea în concediu, departamentul încăpea pe mîna lui Mircea Iorgulescu, căruia îi plăcea să facă pe șeful și avea impresia că marile idei nu puteau veni decît de la el.
Într-o zi de vară, cu criză de subiecte, Iorgulescu apare pe la prînz într-unul dintre birourile redactorilor. „Nu mai scrie nimeni!”, zice. N-a mai scris nimeni. Apoi așa-zisul adjunct anunță prăpăstios: „În România s-a scumpit peștele!” Unul dintre redactori a dat „save” la textul pe care-l scria. Zgomotul tastei l-a iritat pe Iorgulescu, făcîndu-l să rostească un „Mda!” nimicitor. Alt redactor, în schimb, nu mai are răbdare și-l întreabă pe Iorgulescu: ce dacă se scumpise peștele în România? Se scumpiseră și altele! La care Iorgulescu, om de stînga, îi răspunde că peștele era mîncarea săracului și că această scumpire va isca proteste. Apoi Iorgulescu sună la biroul din București și mă anunță și pe mine același lucru: trebuia făcut un subiect din asta! Care era, totuși, sursa lui că se scumpise peștele, îl întreb. Bucureștiul vuia din cauza asta și eu îl întrebam de surse?!!! Ce să-i mai zic, poate că vuia și n-auzisem eu. Îi schimb subiectul unuia dintre reporteri și-l sfătuiesc să se ducă la Obor ca să vadă ce și cum. Eu m-am dus la Piața Galați, unde se vindea și pește, cu gîndul că poate în București se întîmplau chestii care ne treceau pe sub nas fără să le observăm.
Acolo nu se scumpise nimic altceva decît somonul afumat, care nu era tocmai mîncarea săracului. Iar la Obor, negustorii de pește proaspăt erau exasperați că lumea prefera pui congelați în locul peștilor încă vii pe care încercau să-i vîndă. Asta nu l-a împiedicat însă pe Mircea Iorgulescu să declare a doua zi, la ședința de redacție de la Praga, că la București a fost ratat un subiect din cauza unei investigații superficiale. Altfel, cunoscutul critic literar avea un umor coroziv pe care-l asezona cu zîmbete prin care le dădea de înțeles conlocutorilor săi că voia să destindă atmosfera pe care tot el o încorda cînd dădea de gustul șefiei departamentului.