Cînd a recunoscut că el e Gabriel Osmonde, Andreï Makine publicase patru romane sub acest pseudonim. Cu toate că spunea că se simte mai apropiat ca scriitor de noul său nume și că Osmonde ar fi un alt univers interior al său, Makine a renunțat la această identitate după ce și-a dat-o în vileag.
Dincolo de explicațiile lui și de speculațiile comentatorilor despre cărțile pe care le-a scris cu un nume inventat, cred că a existat și un motiv mai simplu pentru care Makine a publicat sub două nume. Romanele lui Osmonde au apărut în ani în care prolificul Makine scotea cărți la alte edituri, cu adevăratul său nume. Un truc editorial, pe o piață literară aglomerată, în care Makine n-a vrut să-și canibalizeze cărțile, așa că a inventat un alt scriitor, misterios, pe care l-a folosit pînă cînd un comentator l-a acuzat pe Osmonde că-l copiază pe Makine. Cum jocul devenise periculos, rusul a dat cărțile pe față, operațiune de pe urma căreia Osmonde al său a scăpat cu fața curată, alegîndu-se și cu un substanțial bonus publicitar.
„Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrînire” e primul roman publicat de Makine sub pseudonim, dar pe care l-ar fi putut semna la fel de bine și cu adevăratul său nume, chiar dacă asta era prima sa tentativă de a construi un subiect „franțuzesc”, cap-coadă.
Să fi fost chiar atît de mari temerile lui Makine că francezii s-ar fi putut supăra pe el, emigrantul care-și permite în cartea asta să-i ia peste picior, în egală măsură, și pe „șaișoptiștii” rabiați, și pe burghezii plafonați, și pe aristocrații bogați care evită încuscririle cu neamuri proaste? Sau mai degrabă lui Makine i-a fost teamă să nu-și contrarieze cititorii renunțînd aici în totalitate la poveștile rusești care i-au adus celebritatatea?
Nu întîmplător protagonista romanului său vrea să înceapă o nouă viață, după ce renunță la sinucidere și la o situație de femeie de afaceri care o duce mulțumitor din comerțul cu căzi de baie, bideuri, chiuvete, marmură și faianță. Doamna Laura Baroncelli a studiat filosofia și a fost „șaișoptistă”, ceea n-a împiedicat-o să eșueze într-o căsnicie mic-burgheză în care soțul ei, un tip mediocru, și-a permis s-o mai și înșele.
Văduvă la 49 de ani, femeia s-a săturat de viața pe care o duce. Amestecă citate din Kant cu observații critice asupra talentului de care are nevoie pentru a-și convinge clienții ce robinete sînt mai potrivite pentru chiuveta lor din baie. N-o mai încîntă însă nici tinerețea ei stîngist-revoluționară, care i se pare o fandoseală prostească. Vrea altceva, iar descoperirea treptată a acestui altceva mi se pare partea cea mai bună a cărții, care mi-a plăcut, fără să mă entuziasmeze.
Laura nu e primul personaj al lui Makine care, după ce trece prin diverse experiențe mai mult sau mai puțin complicate și cel mai adesea neplăcute, dacă nu chiar traumatizante, caută adevărurile simple ale vieții. Doar că, pînă la romanul de debut al lui Osmonde, cu asta se ocupau cetățenii sovietici nefericiți, de ambele sexe, din cărțile lui Makine.
Gabriel Osmonde, Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrînire, traducere de Irinel Antoniu, Ed. Univers, 2014.