Intri pe o ușă strîmtă și tristă, încadrată de steagul UE și de drapelul nostru tricolor. Dai într-un coridor întunecat, prevăzut la capăt cu un agent de pază, așezat la birou. Omul e prăbușit în ecranul telefonului din care răzbate vocea de TikTok a lui Corneliu Vadim Tudor.
– Da’ o muie nu vrei tu? zice tribunul, iar agentul de pază zîmbește și adaugă fără să ridice privirea:
– Pentru buletin, la etajul doi.
Urci pe o scară îngustă, de turn medieval, scufundat în semiîntuneric. La etajul doi sînt cozi lipsite de nădejde la mai multe uși. Recunoști imediat că te afli într-o instituție a statului român, unde oamenii sînt ferecați în lanțurile dosarului cu șină, iar sufletele lor îngropate în cimitirul amînării. Pe uși nu scrie nimic, iar bătrînii așezați pe bănci lipite de pereți așteaptă ceva ce nu are de gînd să vină. Un gîndac negru iese de sub una din uși, gonit de mișcarea din interior, și, cînd speranța murise deja de plictiseală, ușa se deschide.
Ca să-ți schimbi buletinul e nevoie să-ți faci programare cu luni înainte. O faci, dar Ministerul de Interne îți fixează un termen după ce actul îți expiră. Fără buletin nu poți folosi banca, fiindcă datele nu mai corespund. Nu poți face plăți. Nu poți scoate bani din bancomat decît dacă ai un baros și antecedente penale.
După o oră de așteptare pe coridoarele eternității ajungi față în față cu doamna care îți va schimba buletinul. Pe birou e un computer, dar nu merge sistemul.
– Se fac update-uri, probabil, zice doamna.
– Ziua? Astea se fac noaptea.
– Noi nu știm nimic. Nu ne anunță nimeni, îți explică femeia și iese la o țigară, căci „de obicei, durează“.
Rămîi lîngă ecranul negru și absent. Ministerul de Interne are, însă, o soluție. Ți-o aduce la cunoștință după două ore în care aștepți să-și revină sistemul.
– Vă putem face un act provizoriu pentru o săptămînă, două, pînă iese ăsta nou.
Ai nevoie de poze de tip buletin, dar nu le poți face pe loc. Deși sînt aparate foto la fiecare birou, trebuie să mergi la un studio foto din oraș. Așa cere regulamentul MAI. Știe doamna unul aproape, la un kilometru și ceva, pe o stradă, lîngă o șaormerie. Într-o oră vii cu pozele și, după ce stai o vreme la coadă, ajungi la altă doamnă. Nici aici sistemul nu merge. Aparatul foto blurează, programul se blochează. Vine o colegă de birou, soarbe din cafea și zice:
– Lasă-l, dragă, un pic, își revine el. Apropo, ați fost aseară la mol? Că noi n-am mai ajuns.
Și, într-adevăr, sistemul își revine în mai puțin de o jumătate de oră. Buletinul provizoriu e gata, poimîine îl poți ridica. Pe celălalt, biometric, dacă ai noroc și se deblochează sistemul, îl poți avea în două săptămîni, uneori în 45 de zile. Regreți că ai lăsat-o pe reprezentanta MAI să ți-l taie cu foarfeca pe cel expirat.
Spre ieșire, străbați iar încăperile lungi, pline de oameni încremeniți, care țin acte în poală. E acea tihnă mortală de sfîrșit de imperiu otoman, din scrisorile lui Ion Ghica. Cobori scările întunecate încolțit de îndoieli. Dacă înainte aveai un buletin expirat, acum nu mai ai nici un act valabil.
Agentul de la capătul coridorului e în continuare pe TikTok, pe speaker. Treci de el și înaintezi spre ieșire. Dar înainte să vezi lumina soarelui, te ajunge din urmă inconfundabila voce a unui influencer la modă: „Vedeți, bă, de ce unu’ ca Rizea n-a fost la butoane? Acuma înțelegeți? Că n-a avut loc de poponari“.
Și afară dai peste o zi ca oricare alta.