În octombrie curent, revista România literară a împlinit 55 de ani. Cu ocazia asta, actualul ei director, Nicolae Manolescu, a publicat editorialul „O fortăreață (aproape) inexpugnabilă“. În același număr a apărut și o anchetă: „Ce înseamnă România literară pentru literatura română și pentru dumneavoastră, personal“. Au răspuns 55 de scriitori, de toate vîrstele. Unii, foarte cunoscuți, alții, nu prea, iar cîțiva știuți numai de aparținătorii lor. Primul număr al revistei a ieșit la 10 octombrie 1968, în locul subit dispărutei Gazeta literară, înființată în 1954, al cărei nume traducea titlul revistei staliniste Literaturnaia gazeta. Stalin murise cu un an înainte, nu și stalinismul, care la noi a supraviețuit în varianta Gheorghiu-Dej timp de paisprezece ani.
De ce a dispărut fără nici o explicație Gazeta literară? Iar în locul ei și la aceeași adresă de pe bulevardul Ana Ipătescu s-a ivit România literară? Directorul de azi al hebdomadarului tace, fie pentru că nu știe, fie pentru că mai degrabă revista nou înființată prelua toată garnitura redacțională a celei dispărute, cu excepția redactorului-șef, Zaharia Stancu, căzut în dizgrația lui N. Ceaușescu fiindcă fusese informator al Siguranței Statului. Adică revista noii direcții literare, care se despărțea de stalinism, a pornit la drum cu o echipă redacțională de staliniști reciclați,
„Sînt ultimul dintre cei care ar mai putea depune mărturie pentru cei 55 de ani de existență a principalei publicații a Uniunii Scriitorilor“, scrie N. Manolescu în editorialul lui. Ceea ce e o minciună. Ar mai fi putut depune mărturie despre revistă Nicolae Breban, redactor-șef al României literare din 1970 pînă în 1971, cînd a demisionat în semn de protest față de tezele din iulie ale lui N. Ceaușescu. Atunci, în locul protestatarului Breban, care a rămas la Paris, a fost numit la conducerea revistei George Ivașcu, cel ce l-a adus de la Contemporanul și pe N. Manolescu. Astfel că dacă acad. Nicolae Breban ar fi fost invitat să spună ce a însemnat pentru el România literară, probabil că romancierul ar fi evocat acest episod crucial din viața lui și și-ar fi amintit în ce condiții a devenit N. Manolescu titularul cronicii literare a revistei.
Ar mai fi putut depune mărturie despre cei 55 de ani de viață ai revistei și Gabriel Dimisianu, cel ce a fost redactor și la Gazeta literară, iar din 1968, la România literară. Absentul din anchetă Gabriel Dimisianu a fost și redactor-șef adjunct al R.l. timp de cîteva decenii, încît ar fi de neînțeles de ce nu se numără și el printre cei ce răspund la anchetă dacă am uita că octogenarul N. Manolescu l-a trimis acasă pe octogenarul G. Dimisianu, pentru a întineri revista, din poziția de ultim mohican al României literare.
Stimate Maestre, Hercule a executat 12 munci. Măcar dvs o duceți la capăt pe a cincea împreună cu Maestrul Iaru. Deși pare cam sisifica, sau schimbând registrul, seamănă cu a profetului în deșert.
Foarte corect și curajos articolul. Lăudărosul Manolescu a pierdut nu numai simțul măsurii, bate cimpii așa în general și pentru faptul că această nouă R. Mare care a este de fapt R. Literară, apare pe banii STATULUI. Această ultimă precizare face parte din altă ilegalitate pentru că uniunea lui Manolescu nu are capacitate să depună solicitări pentru a obține bani, lucru pe care nu il poate combate decit cu vorbe.