Sătul de cutremurele de la el din țară, japonezul Sumiya Haruya s-a stabilit, prin anii ’70, în românia. pe atunci traducea din Rebreanu și făcea albume de artă. Locuia la Sighet, fiindcă aici, îl asiguraseră localnicii, nu se simțeau cutremurele.
Din cînd în cînd îl aduceau treburile la București, la întîlniri cu scriitorii sau pe la editura unde-și publica albumele. La 4 martie 1977, Haruya era în București, în apartamentul unor prieteni. Cînd a început cutremurul, japonezul, calm, dă să le spună prietenilor cum se procedează la el în țară în asemenea situații. Cine să-l audă? Doamna casei țipa, domnul se lipise de un perete, iar parchetul dansa sub picioarele lor. Haruya se lipește și el politicos de perete, deși s-ar fi băgat sub masă, unde știa el că era mai sigur. Japonezul, cît era el de rațional, a avut atunci o iluminare: cu soarta nu poți negocia și nici s-o driblezi nu merge. A mai stat cîțiva ani în România. Nu se prea lăsa dus de la Sighet, unde cutremurul n-ajunsese. Cînd a început să nu se mai găsească de mîncare și străinii, chiar și cei stabiliți în România, ca el, să fie priviți chiorîș, Sumiya s-a întors la cutremurele lui din Japonia. Din cîte știu, trăiește și azi.
