Îmi plac romanele lui Octavian Soviany, cu originalitatea lor stranie și cu personaje excentrice, despre care nu știi niciodată ce vor face și ce li se va întîmpla în pagina următoare.
După Viața lui Kostas Venetis am crezut că Soviany va continua în formula de acolo. (Ceva mă face să cred însă că poetul convertit la proză se va întoarce la lumea insolită a acelui roman.) Deocamdată însă, imprevizibilul autor a făcut o piruetă prin care ai zice că s-a apropiat de realism, de parcă s-ar fi plictisit de incursiunile sale anterioare în fantastic. Cînd am început să citesc Moartea lui Siegfried mi-am imaginat, ușor indispus, că Soviany s-a dedat, satiric, la un roman istoric despre cel de-al doilea război mondial. Totuși, nu-mi venea să cred că Soviany a ajuns în doaga istoricului cu epoleți Alex Mihai Stoenescu, ale cărui romane de popularizare sînt de un kitsch imperturbabil. Nici gînd de așa ceva, și să mă ierte Soviany pentru această bănuială.
Marea întrebare a acestei cărți speciale e cum pot trece printr-un război de o înfiorătoare cruzime, față de civili și în special față de evrei, oameni sensibili și cultivați, nemți și români cu înclinații artistice, și care sînt deprinși să gîndească cu capul lor, nu să se lase manevrați de propaganda oficială. De aici crește arborele stufos al romanului lui Soviany despre normalitatea oficială și despre nebunia celor care nu vor să creadă în această normalitate impusă. Dar mai ales despre întrebuințarea propagandistică a artei și despre tragedia ei cînd se vede transformată în pretext și justificare pentru crime de război.
Soviany își construiește romanul ca pe un soi de replică în proză la operele nibelungice ale lui Wagner, cele după care se înnebunea Adolf Hitler. Mi se pare însă o aiureală orice încercare de suprapunere a lui Wagner cu romanul lui Soviany și discuția despre un așa-zis roman al replicii în proză a nibelungilor. Romancierul își păstrează toată libertatea de mișcare în cartea lui, chiar dacă o organizează în cînturi și chiar dacă titlurile sale din aceste cînturi trimit la Wagner.
Cred că modelul pe care l-a avut în cap Soviany cînd a scris acest roman a fost Ulise al lui Joyce, căruia romancierul nostru a vrut să-i dea o replică peste timp.
Trebuie să recunosc că nu m-au impresionat prea tare feluritele aluzii și simboluri din cartea lui Soviany, ci am urmărit cît de bine se ține romanul lui pe picioarele sale. Cu atît mai mult cu cît în Moartea lui Siegfried apar nu știu cîte voci cu ajutorul cărora e construit romanul. Nu m-au mulțumit toate, fiindcă unele sună repetitiv. Dar întregul e cît se poate de convingător, ca roman de moravuri și de observație asupra românilor din perioada războiului și după aceea. La fel cum și observațiile despre germani și despre comportamentul lor funcționează cît se poate de plauzibil. Iar asta din cauză că Octavian Soviany, cînd vrea să scrie proză realistă, n-are nici un fel de apăsare poetică. Dimpotrivă, poetul din el știe să nu se bage peste treburile prozatorului, încît ai impresia, citind Moartea lui Siegfried, că ai de-a face cu un prozator care își refuză orice liricizare, deși simți din întorsătura frazelor că textul e scris de un poet care a trecut la proză. Sînt un suporter al versurilor lui Octavian Soviany, dar mă bucur că poetul din el și-a dat peste mînă la scrierea acestui excelent roman, în care vedem cum nebunia reală a unui regim politic îi face pe oamenii cu scaun la cap să creadă că și-au pierdut mințile.
Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried, Editura Cartea Românească, 2015.