Printre puținele cărți care au găsit cenzura cu garda jos, în anii ’70, a fost romanul de debut al Gabrielei Adameșteanu. Recitit azi, la 40 de ani de la apariție, Drumul egal al fiecărei zile te uimește prin realismul fără menajamente și fără compromisuri al acestei cronici a vieții zilnice din România, care se întinde de-a lungul a peste un deceniu de comunism.
În timp ce cărțile „obsedantului deceniu” erau critice cu perioada „dejistă” a regimului, scrise fiind din perspectiva unor vremuri noi, în care pușcăriile fuseseră golite de deținuți politici, iar satrapii Securității trecuți pe linie moartă, Gabriela Adameșteanu nu-și face iluzii asupra ceaușismului, în care vede o continuare, deloc mai acătării, a „obsedantului deceniu”. E adevărat că Ceaușescu mai dăduse drumul șurubului, dar, de fapt, această operațiune începuse de pe vremea lui Dej, cel ce dăduse semnalul ieșirii României de sub tutela sovietică și eliberase deținuții politici. Tot pe vremea lui Dej se restabiliseră relațiile diplomatice cu țările capitaliste, se înfiripaseră relațiile comerciale cu Occidentul și apăruseră mandatarii, ceea ce contrazicea principiile comunismului pur și dur.
„Dezghețul” pe care și l-a atribuit Ceaușescu la faimosul congres al IX-lea, urmat de anii în care, în magazine, se găseau mărfuri aduse din Occident, iar scriitorii primiseră liber la critică, n-au însemnat decît că, dintr-o imensă închisoare, România se transformase într-o țară a eliberaților sub control securistic. Copiii deținuților politici purtau în continuare tinicheaua dosarului de cadre, așa că erau priviți cu suspiciune de reprezentanții vigilenți ai regimului, încît trebuiau să se strecoare și să facă diverse compromisuri, dacă voiau să urmeze o facultate.
Letiția Branea, personajul care-și povestește copilăria, adolescența și primii ani de tinerețe studențească în romanul Gabrielei Adameșteanu, e o asemenea adaptată, care face compromisuri de dragul facultății și nu numai, însă fără să uite de unde se trage și fără să-și renege familia, de dragul izbînzii sociale. Se ceartă cu ai ei din cauza sărăciei în care de-abia supraviețuiesc, într-un oraș de provincie, unde sînt cunoscuți ca „dușmani ai poporului”, dar, cînd ajunge studentă, Letiția vrea să publice manuscrisele de sertar rămase de la unchiul ei, căruia noul regim i-a scurtat zilele. Pentru asta, Letiția, studenta retrasă, aproape autistă, face marele ei compromis: i se dăruiește unui tînăr universitar de succes, în schimbul publicării manuscriselor unchiului ei.
La data apariției, romanul Gabrielei Adameșteanu a fost un cartof fierbinte pentru critică. Nu era un text esopic, din categoria celor care azi sînt de necitit, dar care în anii ’70 se bucurau de o întîmpinare critică fastuoasă. Așa că realismul fără rezerve al romanului a fost tratat cu prudență de comentatori. Chiar dacă s-au prins de marea miză a cărții și de curajul autoarei, criticii s-au făcut că nu le văd, ca să n-aibă, ei în primul rînd, bătaie de cap, încît comentariile lor au fost de un esopism pe care romanul nu-l avea.
Gabriela Adameșteanu stricase regulile acceptate ale romanelor obsedantiste, iar asta scriind o carte minunat construită care depășea limitele est-eticii de la noi. Așa că ceea ce înseamnă, de fapt, Drumul egal al fiecărei zile a fost dezvăluit de-abia după 1990, și nu de marii critici autohtoni, ci de comentatorii din străinătate ai romanului, care au descoperit în Gabriela Adameșteanu, mai mult decît o tînără speranță a anilor ’70, o mare romancieră, încă de la cartea cu care a debutat.
Gabriela Adameșteanu, Drumul egal al fiecărei zile, Ed. Polirom, 2015.