După o bătălie aritmetică ce s-a lăsat cu demisii şi procurori ieşiţi la cercetat olteni, Ponta a apărut în final cu „cifrele“. Ce reprezintă ele, nimeni nu riscă să spună ca să nu ia, vezi Doamne, cireşica de pe dreptul suveran al Curţii. De fapt, nu trebuie să fii vreun analist supradotat ca să înţelegi că miza e simplă: cvorumul. Iar grosul în ecuaţia cvorumului ţine de românii plecaţi cu treburi prin străinătate.
Dacă ar fi să ne imaginăm soborul de robe numite politic condus de Zegrean ca pe o instanţă angelică, ar trebui să recunoaştem că treaba pusă în cîrca Curţii Constituţionale e dificilă. A număra pe bune români cu drept de vot din afara ţării e ca şi cum l-ai însărcina pe Pristanda să alcătuiască o enciclopedie borgesiană a alegătorilor. Care va să zică, ar ieşi, la o categorisire meticuloasă, specii precum: alegători migratori, care domiciliază în ţară, dar locuiesc în parcurile din Marsilia, alegători sedentari, care domiciliază unde vor ei, dar locuiesc sub cerul liber al Scandinaviei unde trăiesc din cules, vînătoare şi pescuit în supermarket-uri, alegători cu domiciliul stabil aflat într-o continuă mişcare în jurul soarelui Spaniei, alegători care sar tot timpul peste graniţe şi nu domiciliază niciodată unde locuiesc, alegători care preferă cardurile şi lalelele olandezilor, alegători care înţeleg doar rusa, deşi sînt născuţi din sămînţa lui Ştefan, domiciliază pe Calea Dudeşti şi locuiesc din cele mai vechi timpuri pe iahturi în Mediterană, şi tot aşa. Printre toate aceste genuri şi specii s-ar afla şi cîteva zeci de mii de tineri care plătesc de ani buni impozite în Franţa şi Germania şi care nu ştiu cine e Traian Băsescu şi cum arată el, dar şi cîteva mii de domnişoare care dacă ar ajunge vreodată la ambasada de la Roma sau Paris ar face-o ca să scape de peştălăi, nu ca să voteze la vreun referendum.
În fond, şi asta e varianta ultimă şi tunată a tragediei de a nu fi părăsit România la timp, Curtea lui Zegrean şi asociaţii ar trebui să decidă plecarea sau rămînerea lui Traian Băsescu în funcţie de un criteriu absolut halucinant: domiciliul sau reşedinţa celor două-trei milioane de conaţionali plecaţi la muncă sau colectare de fonduri private în Europa şi pe care, cu excepţia a vreo cîteva zeci de mii de nebuni nostalgici, îi doare fix undeva cine vine şi cine pleacă de la Cotroceni. Românii cărora Sarkozy le punea la dispoziţie avioane şi cîte 300 de euro de căciulă ca să dea o tură pe la domiciliul lor stabil din România pentru a reveni apoi cu forţe proaspete şi cu următorul autocar pe străzile din La Défense sau pe faleza din Nisa sînt cei care ar putea decide, inconştient şi involuntar, soarta celor rămaşi în satele şi oraşele României pentru a se bucura de privilegiul de a trăi în preajma celor mai anticorupţi procurori din Europa.