Curiosul caz al filosofului Mihai Șora

Cînd l-am cunoscut trecuse de 70 de ani. Prezență discretă la cantina Uniunii Scriitorilor, unde venea să cineze, bărbat arătos, mai degrabă scund, cu ochelari de miop, avea un mers elastic, neobișnuit de rapid, încît nu i-ai fi dat mai mult de cincizeci de ani. Apărea întotdeauna la aceeași oră, înainte ca zumzăitul reținut al vocilor scriitoricești să devină chefliu, și nu stătea mai mult de trei sferturi de oră decît dacă avea întîlnire cu vreunul dintre apropiații săi.

Cumpănit, tolerant și mai mereu cu ochii îngustați într-un zîmbet de om cumsecade, Mihai Șora purta cu senină discreție nimbul filosofului moralist și pe cel, mai cunoscut, al editorului care reluase, la E.S.P.L.A., colecția „Biblioteca pentru toți“, faimoasă între războaie. Vorbea fără grabă, cu obișnuința de a-și privi interlocutorul în ochi. Rostea cuvintele egal și apăsat, lăsînd cîte o mică pauză între ele, cu acea deferență față de oralitate a celor ce știu să prețuiască și tăcerea. Spunea rar „eu“, ca și cum n-ar fi fost decît păstrătorul unor gînduri care aveau viața lor, încît n-avea rost să precizeze că îi aparțin. Și mai rar vorbea despre sine însuși, iar asta pentru a răspunde la întrebări, nu ca să-și întrețină orgoliul de autor. Celor care-l contraziceau le explica răbdător unde se înșală sau, mai des, că erau victimele unor idei ratate care aveau o viață neașteptat de lungă. Se ferea cu eleganță de proști, iar semidocților care veneau să-l tulbure cu aiureli le sugera, clipind repede, să citească anumiți autori, după care va relua discuția cu ei, dacă va mai fi cazul, apoi se închidea într-o tăcere meditativă pe care interlocutorul nu mai îndrăznea s-o întrerupă. Pe atunci peripatetiza neobosit în lungi plimbări în susul și în josul bulevardului Magheru. Mergea repede, însă nu părea grăbit.

În 1990, după ticăloșia sîngeroasă a mineriadei de la începutul verii, a fost singurul ministru care a demisionat din guvernul lui Petre Roman. Pe atunci mă întrebam ce putea discuta Mihai Șora cu Silviu Brucan la GDS, unde erau fondatori. Brucan, spre deosebire de Șora, era nelipsit de la Cotroceni și de la televizor. Pe Mihai Șora nu mi-l puteam imagina în postura de edec al mitingurilor. N-avea înclinații oratorice și nici slăbiciunea mulțimilor ca prietenul său Neagu Djuvara. Și totuși, după ce împlinise un secol, îl vedeam noaptea, în frigul tăios al iernii, vorbindu-le unor discipoli de ocazie în dreptul Girafei de la „Antipa“, într-o margine a mulțimii luminiscente din care se ridica abur. Tîrziu, cînd se termina mitingul se îndrepta spre casă cu mersul pe care i-l știam. Mult mai tînăra lui soție de-abia putea ține pasul după el, încît ai fi zis că era un alt Benjamin Button (F. Scott Fitzgerald, Curiosul caz al lui Benjamin Button, povestire ecranizată de Warner Bros și Paramount Studios în 2008), născut bătrîn și întinerind pe zi ce trece.