A murit și Dilema veche, trupul ei, cum se face, e păstrat pe mai departe în borcanul online-ului.
E purtată spre istorie de corul de bocitoare elitiste, cu miile, bocitoare care însă au un mare defect: nu cumpără reviste, nu-și fac abonamente și, în general, nici nu prea citesc presă pe care să dea bani. Ele bocesc valorile și cam atât. Niște bocitoare ca un fel de alarmă care nu e conectatăla nimic.
Ar fi nedrept să vorbim azi de ultimii ani ai Dilemei vechi, de gâlceava înțeleptului Andrei Pleșu cu lumea, de perioada Băsescu ori despre amprenta lui Sever Voinescu.
E aproape comic cum Dilema veche se stinge exact în zilele în care nefericitul și anostul Dancă împarte la TV 200 de milioane de lei de la Guvern presei românești să treacă pandemia.
Altfel, presa scrisă nu mai există de mult. Dilema veche, pur și simplu, și-a sfârșit inerția, nu viața. Câteva cotidiene și Cațavencii sunt doar moaștele pe care le plimbăm unii și alții amintind de alte vremuri.
Aceiași oameni care plâng după valori și după cultură și după „scriitura“ lui Pleșu au privit cum presa este supusă unui proces de lentă sufocare încă din vremea lui Băsescu. Procesul e aproape de final. Pare că este esențial pentru clasa politică să existe doar presa plătită de partide sau de Servicii. Nu era cazul Dilemei vechi, combativitatea ei politică nu rănea și nu ridica statui decât într-un cerc foarte restrâns. Din acest punct de vedere, a murit logic și în tăcere. A împrumutat pentru o zi sau două bocitoarele lui TVR Cultural, un post cu o audiență de doi oameni, dar regretat de milioane de români.
Altfel, Dilema veche a murit atât de paradoxal, în plină renaștere a dreptei conservatoare, mă rog, cam răsuflată între timp. Deși e greu de spus dacă Dilema veche, spre exemplu, spunea ceva „antipesedistului“ și „anticomunistului“ tânăr și frumos și liber care a militat în acești câțiva ani împotriva Ciumei Roșii, sub flamura DNA.
Cred că a murit o revistă a unei lumi care deja murise. Nu e drept sau nedrept ce se întâmplă, însă e trist pentru oamenii care-și prețuiesc amintirile.
Altfel, să nu uităm că print-ul românesc moare odată cu fiecare chioșc de ziare pe care nu îl mai vedeți pe stradă.
