Ce povestiri extraordinare ieșeau din condeiul lui Nicolae Velea! N-o fi scris el mult, dar avea talent cu carul. Iar dacă nu-i plăcea ce migălea, arunca fără milă paginile, mînat de un simț critic care îl consuma tot mai tare. Drept care și el consuma tot mai mult. În prima lui tinerețe, Velea fusese băutor de vin, dar se învățase și cu vodcă – „albitură”, cum îi zicea el.
Spre deosebire de confrații care-și înecau supărările în spirtoase și deveneau violenți la vorbă, Velea își păstra umorul și cumsecădenia. Doar că își mai pierdea echilibrul, cînd se ridica de la masa din restaurantul Uniunii, să plece acasă. La început, se jena că nu-l mai țineau picioarele. Apoi s-a învățat și cu asta. Cădea și se așeza în fund pe jos, așteptînd liniștit să-și revină. Dacă-l întreba careva ce-a pățit, îi răspundea calm că îl cheamă pămîntul.
După cutremurul din 1977, Velea le spunea celor care rîdeau de el că poate acum își vor da și ei seama ce i se întîmpla lui. Parcă i se mișca dușumeaua sub picioare. Încît și la cutremur i s-a părut că avea el o problemă de echilibru din cauza „albiturii”. Odată, la restaurantul Uniunii, povestitorul anunță cu vocea lui groasă că e cutremur, de au sărit nevricoșii de la mese și s-au năpustit spre ieșire, în timp ce Velea pica pe parchet. „Nu-i nici un cutremur, Veleo!”, îi zice unul, cătrănit de sperietură. „N-o fi fost pentru tine! Da’ uite că pe mine m-a pus la pămînt…”