“Unde sunt medicii? Unde sunt ambulanțele? Unde sunt asistentele? Unde sunt salvatorii? Unde sunt paramedicii?”
“Sistemul nu funcționează! Salvarea nu vine la timp! S-au blocat spitalele! În cazul în care vom avea parte de un cataclism, vom muri!”
Întrebările și verdictele unei nopți nenorocite. Disperarea și exaltarea inerente unui accident de amploare, care, până când am intrat noi la tipar, a produs 31 de morți și…
Dincolo de întrebări și dincolo de verdicte, dincolo de disperare, de emoție, de furie și de aprigul sentiment de neputință care gâtuie, zilele astea, orice om de bună-credință, noaptea de 30 octombrie ne-a cimentat o certitudine: da, în cazul unui cutremur mare, în cazul oricărui alt cataclism similar, vom muri. Cu zile.
Unde sunt ambulanțele?
Faceți un pas în spate. Îndepărtați-vă puțin de Facebook, de Internet, de televizoare, de textul acesta. Închideți ochii. Deschideți ochii. Ambulanțele au fost acolo. De la prima scânteie la covorul de flăcări care a cuprins plafonul clubului au trecut după unii cinci secunde, după alții zece. Deschideți ochii și priviți fotografia surprinsă în club, în momentul în care flăcările cuprinseseră întreg plafonul: oamenii de lângă stâlpul de pe care a pornit focul aveau privirile îndreptate, încă, spre scenă. Datele oficiale ale sistemului 112 ne vor spune la ce oră s-a primit primul apel, la ce oră a ajuns acolo prima ambulanță, la ce oră a doua, a treia, a patra și tot așa. Dar, la cum arată flăcările alea, nici dacă la ușa de intrare ar fi fost deja o ambulanță, tot n-ar fi putut răspunde destul de repede avalanșei de victime.
Deschideți ochii, puțin. Mașinile nu circulă singure pe stradă. Nu încă. Aparatele medicale nu se reped singure la intervenții, fără oameni lângă ele. Dar unde sunt oamenii?
Unde sunt asistentele?
Chiar, unde sunt asistentele? Fiecare ambulanță care a sosit la fața locului a venit cel puțin cu o asistentă sau un asistent medical. La spitale, pe lângă medicii care i-au preluat pe pacienți au fost asistente, infirmiere și infirmieri, brancardieri. E foarte probabil că n-au fost destui oameni. Pentru că…
Pentru că în șase ani România a pierdut, în favoarea surorilor sale mai bogate și mai largi la mână din Europa, în principal, peste 15.000 de asistenți medicali. Nu au plecat dintr-o fantezie, n-au lăsat spitalele românești pentru cele străine din cauza unei dorințe neînfrânabile de aventură. Au plecat de foame și de teamă. De foame pentru că salariile nu le ajungeau pentru a și-o potoli, de teamă pentru că nu voiau să ajungă la închisoare din cauza unui plic, a unei bancnote, a unei pungi cu găini și ouă. Și pleacă în continuare. În fiecare zi din cele 365 de zile ale unui an. Ambulanțele nu se conduc singure, bandajele nu se înfășoară singure pe bolnav, injecțiile nu se fac singure. Unde sunt asistentele…
Unde sunt medicii?
De-acum știți deja ce urmează. Doar în 2014 au plecat din România, pentru a lucra în străinătate, 45 de medici specialiști în medicina de urgență, 60 de medici specialiști în anestezie și terapie intensivă și 32 de medici specialiști în chirurgie plastică și reparatorie. Astea sunt cele trei specializări solicitate în primul rând vineri noaptea la spitalele din București. Dar medici au plecat din România, în total, în 2014, 2.450. În fiecare an ies din sistemul de sănătate 3.500 de medici, prin migrație, pensionare sau deces. Și intră doar 3.000.
La începutul lui 2015, în România mai erau doar 39.000 de medici cu drept de practică. La începutul lui 2013 mai erau aproape 45.000 de medici cu drept de practică. Atunci când, în doar doi ani, pierzi 6.000 de oameni, e clar că ai de-a face cu o boală necruțătoare.
Tot la începutul lui 2015, în spitalele din România mai erau doar 13.521 de medici. Normativele Ministerului Sănătății prevăd, pentru numărul actual de spitale și paturi, 26.000 de medici. Dar la apel răspund doar jumătate. Practic, țara funcționează cu doar 50% din medicii necesari spitalelor. Ca să nu mai vorbim că nici spitalele nu sunt, totuși, suficiente.
Dacă ne punem problema
cum ar supraviețui Bucureștiul în cazul unui cutremur major, nu facem decât să fim superficiali, egocentriști și la fel de nepăsători precum autoritățile pe care le blamăm. În București există dotări, în București există spitale, iar autoritățile au investit și investesc în continuare în aparatură și alte dotări dedicate Bucureștiului. Sunt cel puțin două spitale mobile gata de a fi instalate în caz de calamitate. În București. E insuficient, poate. Dar…
Dacă incendiul de la Colectiv ar fi avut loc într-un oraș de 30-40.000 de locuitori, dar fără spital (și există din astea, grămezi), numărul morților era… Ce rost are? Mințile noastre se blochează. Mințile noastre refuză să primească informația, s-o proceseze și să acționeze pe baza ei. Statistic, suntem pe penultimul loc din Europa, cu puțin peste 200 de medici la suta de mii de locuitori. Dar nu statistica va opera sau reanima sutele de mii, poate chiar milioanele de români care nu au acces la nici un medic specialist. Nu în timp util.
N-am dat bani cadrelor medicale pentru că toți știam că își mai rotunjesc veniturile pe lângă salariul ăla de mizerie. După care am băgat la pârnaie cadrele medicale, pentru că toți știam, nu-i așa, că-și rotunjesc veniturile, că n-au cum să justifice faptul că trăiesc doar cu banii ăia de rahat din salarii.
Ba chiar există unul care le-a dat și soluția, prin 2011: plecați afară dacă nu vă convine. Iar fără medici, la ce bun să mai facem spitale?
Unde sunt medicii, unde sunt asistentele, unde sunt ambulanțele? Ei bine, nu sunt! Și, dacă vom dori să cumpărăm ambulanțe, să plătim bine medicii, să facem aprovizionarea cu aparatură și medicamente de-abia când încep primele unde ale cutremurului ăluia de care ne temem, atunci:
Da, vom muri!