Acum aproape doi ani, Klaus Werner Iohannis a câștigat alegerile prezidențiale și vreo 82.000 de lei cu promisiunile strânse în cărticica Pas cu pas. N-a existat, cu adevărat, un proiect de țară, n-a existat o viziune pe termen lung. A existat doar o vagă spusă că politica făcută de noul președinte va fi “altfel” și a existat multă antipatie aproape viscerală față de Ponta și de PSD. Or mai fi existat și diverse structuri interesate să aibă un om maleabil la îndemână, dar asta nu vom ști nici măcar atunci când se vor desecretiza arhivele serviciilor secrete, pentru că astfel de lucruri nu se păstrează în arhive.
Au trecut, așadar, aproape doi ani. Se vor împlini în curând cei doi ani de la alegere și, la încă o lună după aceea, doi ani de la preluarea funcției. Nefericirea majoră nu e că politica practicată în România n-a devenit altfel. Poate e timpul prea scurt, poate așteptăm de pomană minuni peste noapte. Se pare că, în doi ani, nimeni nu poate renunța la practica strămoșească a trasului de sfori, a intruziunii abrupte în viața internă a partidelor, la toate acele bune practici care ne-au făcut să bălim după o politică altfel.
Dacă schimbi înălțimea sepepiștilor care culeg paltoanele prezidențiale de pe capotele mașinilor sau dacă spațiul cu înregistrările spuselor prezidențiale e mai mic, fiindcă omul tace și face, nu înseamnă că aplicarea politicii altfel a și început. Ba chiar se pare că, la intersecția unde călătorul avea de ales între drumul altfelului și bătătoritul drum al înaintașilor săi, fie îl ținea Mihalache de vorbă, fie îi fugiseră ochii după Alina Gorghiu. Cert e că n-a observat săgețile și a luat-o tot pe acolo pe unde mai fuseseră, înaintea lui, alde Iliescu, Constantinescu și Băsescu.
După doi ani, avem, chipurile, un soi de proiect de țară: “România educată”. L-a pomenit președintele de două ori: atunci când l-a lansat și acum o jumătate de lună, la deschiderea anului universitar. Asta înseamnă că e ceva serios, la care se lucrează în draci. Vom mai auzi despre el pe 1 octombrie 2017, 2018 și tot anul 2019, când, desigur, vom avea iar prezidențiale.
În rest, nimic nu e altfel. Sau nu e altfelul ăla la care se așteptau votanții. Da, avem un președinte mai ordonat, mai cuminte, care nu dansează în concediu cu balerine îmbrăcate în țigănci. De fapt, cine știe ce face în concedii? Că, petrecându-și-le departe de țară, nu avem acces la imagini.
Asta a fost o răutate, desigur. Căci rolul primordial al unui președinte este acela de a se ocupa de politica externă a României. Deci trebuie să călătorească. Păcat că aceste călătorii nu dau rezultate în planul politicii externe, dar nici măcar asta nu e grav. E nevoie de vreme și de realizări pentru ca un președinte să devină influent printre ceilalți șefi de stat. Când va ajunge să și schimbe două-trei vorbe cu ceilalți președinți sau cu premierii care-și conduc țările, cu siguranță că-i va fermeca…
Și, totuși, după doi ani, nu vedem mai nimic. Așa suntem noi, mai grăbiți. Poate Klaus Iohannis cunoaște secretul nemuririi. Dar cei mai mulți dintre alegătorii săi, precum și cei care nu l-au ales, nu dețin acest secret. Ei ar vrea un președinte, nu un nou jucător. Ar vrea să vadă că acest președinte are niște proiecte sau că face ceva concret. În limitele Constituției, nu ceva concret și transparent în afara acesteia.
Domnule Iohannis, sincer acum, între noi: dacă ați fi pentru o zi președinte, ne-ați amaneta, măcar? Că de prins, la ritmul ăsta, oricum v-ar prinde și ologii din Curtea Miracolelor.