Cam funebre, după gustul meu, afişele şi bannerele ARD-ului… Ce-i chestia asta cu „Reporneşte inima României!“? A făcut România stop cardiac? Sîntem în comă cu toţii? Şi-apoi, dacă e aşa, cîţi dintre candidaţii ARD sînt medici internişti şi anestezişti, ca să poată reporni inima ţării?
Mie sloganul ăsta îmi aduce aminte de prietenul meu Lucian Perţa din Vişeul de Sus, care e un caz unic în analele medicinei: mai întîi a făcut infarct, după care, scăpînd de el, a făcut şi-un preinfarct, iar azi trăieşte bine-mersi. În orice caz, dacă eu aş face, Doamne fereşte, stop cardiac, n-aş vrea ca la trezire să-l văd la căpătîiul meu pe Mihail Neamţu, c-aş face imediat preinfarct.
► Ca minte lucidă, eu am cu trupul meu, la vîrsta asta, o relaţie pe care-aş numi-o „amiabilă“: nici eu nu-l deranjez prea mult, nici el nu mi se urcă-n cap. Dar n-a fost totdeauna aşa. În copilărie abia dacă-mi simţeam trupul, cînd am căzut dintr-un cireş sau cînd am avut urticarie. În rest, îl ignoram, iar el îşi vedea de treaba lui, creştea discret. Ei, da’ cînd am trecut din copilărie în adolescenţă, şi-a luat revanşa, porcu’ dracului! Parcă dăduse strechea-n el! Îmi ocupa tot creierul cu senzaţii, pofte, visuri cu Gianni Morandi, îmi umpluse rochiţele de era să le spargă, colcăia de nervi, ce mai, o luase razna rău de tot! N-am avut decît o soluţie: să-l satisfac pe deplin. Da’ şi eu am fost cinică, i-am spus: „Nu vrei să-mi dai pace? Daaa? Biiine! Na, satură-te, porcule! Ia din toate, să crăpi! Mai vrei? Poftim, bagă-n tine!“. Şi tot aşa i-am dat pînă pe la patruzeci de ani, cînd s-a mai liniştit.
Însă mi-e groază să mă gîndesc că e numai aşa, într-o uşoară amorţire, la pîndă, şi ca să se răzbune, va începe să se strice: azi un rinichi, mîine-o arteră…
(va urma)
Publicat în Cațavencii, nr. 47, 28 noiembrie – 4 decembrie 2012