Criza politică din România merge înainte și dă semne de înflorire. La ora scrierii acestui text, șansele trecerii prin Parlament a guvernului Siegfried Mureșan sunt aproape nule. Grindeanu tocmai a anunțat că pesediștii nu vor vota noua propunere a președintelui și că vor apăra mai departe, neabătut, încălțați în Loro Piana, interesele milioanelor de români desculți. Simion schițează guverne și amenință cetățenii cu o bunăstare și o neatârnare nemaivăzute pe fața pământului. Grație justiției noastre, nano-voievodul Călin își reia cura de control judiciar și băile de mulțime la Poliția Buftea. La Cotroceni reîncep calculele. Nicușor capătă trăsături mitologice. E ca un Sisif sortit să socotească la nesfârșit, dar nu ca urmare a unui blestem, ci a unui accident democratic.
Cu acest peisaj la vârf, o depreciere puternică a nivelului de trai la bază și cu o sărăcie și mai mare la orizont, o națiune cât de cât neîmpăiată ar ascuți furcile și ar lua-o cătinel spre bulevarde, piețe, instituții. Ne-am înfrăți în foame, indignare și le-am bate-n geam, spărgându-le, până când, măcar de frică, politicienii s-ar apuca să coopereze în interes național. Dar cum uneala și consensul nu sunt punctele noastre forte, presupunând că am ieși cu toții în stradă, tot între noi ne-am bate. Oare cine ar câștiga?
Te uiți la adunările suveraniștilor și vezi multă neocupare a forței de muncă, multe saloane goale la Obregia, mult permanent mirosind a ostropel de pui pe sub batice, multe creiere netede înfășurate în tricolor sau acoperite de căciuli dacice. Dar vezi și mulți bătăuși de meserie, bărbați ai peluzelor înflăcărați de gânduri revoluționare. Vezi smardoi bătrâni alipiți cauzei suveraniste contra cost, veniți de dorul caftelilor de altă dată sau din convingere pură. Mai vezi rezerviști care, măcar în pauzele de furat motorină din unitate, au învățat la viața lor să mânuiască o armă. În frunte au agitatori de meserie, ca Simion, Șoșoacă. Sunt oameni abili care știu pe ce butoane să apese pentru a stârni arțagul. Lor li se pot alătura oricând oameni ai muncii cu crezuri politice înguste, necazuri mari și palme late. Alături de aceștia, doar o divizie de ciobani contaminați cu călingeorgism ar face ravagii.
În partea cealaltă, la progresiști și pro-europeni, vezi armatele de corporatiști sodomizați de computere în înaltul clădirilor de birouri și rupți de Pilates la parterurile lor. Acolo sunt și poeții, artiștii, ochelariștii, uscații, pletoșii, hipsterii, gheii, adolescenții cu suflet bun, idealiștii, ciudatele și ciudații, frumoșii liberi care se duc să dea jos guvernul cu o carte în mână sau cu un câine în lesă. Cu ei se pot face niște coregrafii frumoase, din zeci de mii de telefoane cu blițurile aprinse, compilații de pancarte pline de creativitate și umor. Și cam atât. Pe Bogdan Ivănel și Marian Rădună până și baba aia știrbă care se îmbracă în steag la mitingurile lui Călin îi mușcă de nas. În fruntea acestei oștiri apare mai mereu Tudor Chirilă, o fiară și el. Când îl auzi vorbind, îți vine să-ți vinzi casetofonul, să pui mâna pe chitară și să pleci spre mare în orice anotimp. Asta dacă nu cumva dai în clocot înainte, ascultând versurile lui Dan Teodorescu de la Taxi, altă bestie.
Puse față în față, pe stradă, aceste lumi sunt inegale. Norocul nostru e că au șanse minime să se întâlnească. Până să apuce să-și împartă primele palme, vine Jandarmeria și le bate pe amândouă de se cacă pe ele.