Deloc nu pot să pricep de ce spun savanţii că sărmanii panda n-ar fi urşi, ci cu totul şi cu totul alte dihănii; mie mi se pare că arată exact ca nişte urşi, doar că mai simpatici. Pe de altă parte, cred că şi pe Matei Vişniec (autorul acestei piese*) îl sâcâie problema, pentru c-a scris un text despre dragoste, căsnicie şi sinucidere, dar fără nici un urs, darămite „panda“! Singura legătură pe care un spectator de bună-credinţă (eu) o poate face între piesă şi titlul ei este absenţa completă a vreunei legături. Acestea fiind zise, să ne întoarcem la acţiune! El şi ea se cunosc (abrupt), se iubesc (cu năbădăi) şi în final se sinucid (împreună).
Nu râdeţi, că nu v-am povestit Romeo şi Julieta, ci cu totul altceva, din altă zonă folclorică; de acord, şi textul lui Shakespeare se termină cu un dublu suicid, dar acolo problema era că cei doi nu puteau fi un cuplu, pe când aici motivul sinuciderii (atât cât l-am înţeles eu, mă rog) e că eroina şi eroul nu mai pot fi altceva decât un cuplu. Cam abscons, nu? Ideea ar fi că o dragoste perfectă nu poate fi „păstrată“ decât dacă-ţi pui juvăţul de gât, pentru că altfel degenerează în căsnicie, rutină şi alte marafeturi. Nu ştiu ce să zic, dar mie nu mi se pare convingător, parcă e mai mişto ca după o dragoste de-asta perfectă să rămâi viu şi să te-apuci să cauţi alta, la fel de perfectă, and so on and so forth. Păi, dacă ne-am sinucide toţi din iubire, la teatru cine dracu’ s-ar mai duce?
* Frumoasa călătorie a urşilor panda, de Matei Vişniec, la teatrul În Culise. Regia: Cristian Bajora. Cu: Cosmina Soare şi Ştefan Nistor.
Publicat în Cațavencii, nr. 49, 12-18 decembrie 2012